Dicționare ale limbii române

26 definiții pentru ținc

ȚÂNC, țânci, s. m. (Fam.; uneori depr.) Copilaș, băiețaș. [Var.: (reg.) ținc s. m.] – Din magh. cenk.
ȚINC2 s. m. v. țânc.
ȚINC1, țincuri, s. n. Fiecare dintre proeminențele tăiate la capetele a două scânduri (alternând cu câte o scobitură) pentru a permite o îmbucare solidă în unghi a celor două scânduri. – Din germ. Zinke.
ȚÂNC, țânci, s. m. (Fam.; uneori depr.) Copilaș, băiețaș. [Var.: (reg.) ținc s. m.] – Din magh. cenk.
ȚINC2 s. m. v. țânc.
ȚINC1, țincuri, s. n. Fiecare dintre proeminențele tăiate la capetele a două scânduri (alternând cu câte o scobitură) pentru a permite o îmbucare solidă în unghi a celor două scânduri. – Din germ. Zinke.
ȚINC, țincuri, s. n. Fiecare dintre proeminențele tăiate la capetele a două scînduri, alternînd cu cîte o crestătură, pentru a permite o îmbucare solidă în unghi a celor două scînduri.
ȚÎNC, țînci, s. m. 1. (Învechit și popular) Puiul anumitor animale (mai ales puiul de cîine, v. cățel). ◊ Compus: țîncul-pămîntului = cățelul-pămîntului, v. cățel (3). 2. (Uneori cu sens depreciativ) Copil (mai ales băiat) mic; plod. La noi se uită curios, mușcînd dintr-un măr, un țînc numai de-o șchioapă. SADOVEANU, O. VII 200. Pe-o mîrțoagă, dintr-o gură de dăsagă Atîrnată de oblînc, Fără scîncet, cu sfială Iese negru la iveală, Numai cît o portocală, Un căpșor mirat de țînc. TOPÎRCEANU, P. O. 37. Un țînc de vreo șapte ani, un țăran în miniatură, scobora niște capre devale. VLAHUȚĂ, O. A. III 48. ◊ (Urmat de determinări arătînd ființa la care se referă) Da’ frați mai ai? – Am. Iaca, țîncul ista de soră. SADOVEANU, O. VII 218.
țânc (fam.) s. m., pl. țânci
ținc s. n., pl. țíncuri
țânc s. m., pl. țânci
ținc s. n., pl. țíncuri
ȚÂNC s. v. puști.
ȚINC s. v. prășilă, progenitură, pui, șliț.
ținc (-ci), s. m.1. Pui de animal. – 2. Copil, țîngău. – Var. țînc. Mag. cenk (Cihac, II, 535; Tiktin). – Der. țincă (var. țîncă), s. f. (cățea); țingău, s. m. (flăcăuaș, băietan), cu suf. -ău (Philippide, Principii, 154; Graur 192; nu este probabilă der. din țig. tsikno „mic”, propusă de Iordan, Introducere în studiul l. rom., 419).
ȚINC3 s. n. (Var.) Zinc.
ȚÂNC ~ci m. 1) fam. Pui de câine; cățel. 2) depr. Copil de vârstă mică. /cf. ung. cenk
ȚINC ~uri n. Fiecare dintre proeminențele executate la extremitatea a două scânduri care se îmbină, una intrând în golurile celeilalte. /<germ. Zinke
țânc, țânci, s.m. (pop. și fam.) 1. copilaș, băiețaș. 2. pui de animal (sălbatic sau de câine). 3. popândău. 4. orbete.
ținc, țincuri, s.n. (pop.) cep la extremitatea unei scânduri care se îmbină cu altă scândură.
ținc m. Mold. Tr. 1. cățeluș; țincul pământului, șuiț; 2. fam. prunc: un ținc să te înșele AL. [Ung. CENK, broscoiu, cățeluș* băiat, recrut].
ținc, V. țînc.
țînc și (lit.) ținc m. (ung. cenk, cățel, băĭetan, recrut). Est. Iron. Copil mic, prunc: ce cauțĭ cu țincu pin mulțimea asta? Țîncu (saŭ cățelu) pămîntuluĭ, V. cățel. – Și fem. țîncă, pl. e, cățeluță. V. ghitan și copleș.
ținc s. v. PUI. ȘLIȚ.
ȚÎNC s. pici, prichindel, puști, (reg.) pricolici, (fam.) zgîmboi, (fig.) năpîrstoc. (Un ~ de vreo 5 ani.)
ȚINC, țînc subst (puiu). 1. – (Puc); -u, M. (P1); -a țig. (Ștef). 2. Țîncul (Cat). 3. + subst. coca: Țîncoca, mold. – țig. (17 A IV 157).; cf. Țancoc (V Bistr – Bicaz.)

ținc dex online | sinonim

ținc definitie

Intrare: ținc (capăt)
ținc 2 pl. -uri substantiv neutru
Intrare: Ținc
Ținc
Intrare: țânc
țânc substantiv masculin admite vocativul
ținc 1 pl. -i admite vocativul substantiv masculin