Dicționare ale limbii române

12 definiții pentru țimir

ȚIMÁRĂ s. f. v. țimir.
ȚIMÍR, (1) țimire, s. n., (2) țimiri, s. m. 1. S. n. (Înv.) Emblemă care servește drept semn distinctiv al unei familii nobile, al unui oraș, al unei corporații sau membrilor ei, al unei țări etc. 2. S. m. Denumire dată în Evul Mediu, în Țările Române, călăuzei și însoțitorului oficial al unui străin, mai cu seamă de la hotare până la Curtea domnească. [Pl. și: (1) țimiruri. – Var.: țimáră s. f.] – Din magh. cimer.
ȚIMÁRĂ s. f. v. țimir.
ȚIMÍR, țimire, s. n. 1. (Înv. și reg.) Emblemă care servește drept semn distinctiv al unei familii nobile, al unui oraș, al unei corporații sau membrilor ei, unei țări etc. 2. Denumire dată în evul mediu, în țările române, călăuzei și însoțitorului oficial al unui străin, mai cu seamă de la hotare până la curtea domnească. [Var.: țimáră s. f.] – Din magh. cimer.[1]
ȚIMÁRĂ s. f. v. țimir.
ȚIMÍR, țimire, s. n. (Învechit și regional) Emblemă care servește drept semn distinctiv unei familii nobile, unui oraș, unei țări,unei corporații sau membrilor ei; blazon, marcă, stemă. (Atestat în forma țimară) Oameni... care nu au nici țimară, nici stolă, nici coroană. NEGRUZZI, S. III 405. – Variantă: țimáră, țimări, s. f.
țimír1 (călăuză) (înv.) s. m., pl. țimíri
!țimír2 (blazon) (înv.) s. n., pl. țimíre/țimíruri
țimír (călăuză) s. m., pl. țimíri
țimír (emblemă) s. n., pl. țimíre
țimír (-ruri), s. n. – Blazon, emblemă. Mag. cimer (Tiktin; Gáldi, Dict., 166), din germ. Zimier, fr. cimier. În Trans., înv.Der. țimiraș, s. m. (trimis, mesager), înv., numiți astfel din cauza blazonului lor.
țimír n., pl. urĭ și e (ung. cimer, blazon, marca țăriĭ, mgerm. zimier, d. fr. cimier, vîrf de coĭf, cime, vîrf; lat. pop. cîma, cl. cyma, vgr. kyma, vlăstar). Trans. Blazon, marcă.

țimir dex online | sinonim

țimir definitie

Intrare: țimir (călăuză)
țimir 3 pl. -i substantiv masculin admite vocativul
Intrare: țimir (emblemă)
țimir 2 pl. -uri substantiv neutru
țimară 1 pl. -i substantiv feminin
țimară 2 pl. -e substantiv feminin
țimir 1 pl. -e substantiv neutru