Dicționare ale limbii române

23 definiții pentru țimbală

ȚAMBÁL, țambale, s. n. Instrument muzical popular de percuție, alcătuit dintr-o cutie de rezonanță de formă trapezoidală, așezată orizontal (pe picioare), prevăzută cu coarde de metal care sunt lovite cu două ciocănele speciale. [Pl. și: țambaluri. – Var.: țimbál s. n., țimbálă s. f.] – Din germ. Zimbel, lat. cymbalum.
ȚIMBÁL s. n. v. țambal.
ȚIMBÁLĂ s. f. v. țambal.
ȚAMBAL, țambale, s. n. Instrument muzical popular de percuție, alcătuit dintr-o cutie de rezonanță de formă trapezoidală, așezată orizontal (pe picioare), prevăzută cu coarde de metal care sunt lovite cu două ciocănele speciale. [Pl. și: țambaluri – Var.: țimbál s. n., țimbálă s. f.] – Din germ. Zimbal, lat. cymbalum.
ȚIMBÁL s. n. v. țambal.
ȚIMBÁLĂ s. f. v. țambal.
ȚAMBÁL, țambale, s. n. Instrument muzical alcătuit dintr-o cutie de rezonanță cu coarde de metal duble, care produc sunete de diferite tonuri, fiind lovite cu două ciocănele speciale. Lăutari cu țambalul, și flașnete... și trîmbicioare, și fluierașe, și hîrîitori, și clește clănțănind pe grătare, și strigăte, și zbierete, și chiote! – e o plăcere! CARAGIALE, O. II 171. – Variante: țimbál (ANGHEL-IOSIF, C. L. 137, CARAGIALE, N. S. 49) s. n., țimbálă (SADOVEANU, Z. C. 49, SLAVICI, O. I 136) s. f.
ȚIMBÁL s. n. v. țambal.
ȚIMBÁLĂ s. f. v. țambal.
țambál s. n., pl. țambále
țambál s. n., pl. țambále
ȚAMBÁL s. (MUZ.) (reg.) verghină.
țambál (-le), s. n.1. Instrument muzical cu coarde, clavicord. – 2. (Arg.) Barbă aspră greu de bărbierit. – 3. (Arg.) Telegramă. Lat. cymbalum, prin intermediul germ. Zimbal, mag. cimbalom (› var. țimbal), cf. ngr. ϰύμβαλον, sl. kimvalŭ (› var. înv. chimval, s. n., timpan, tobă), fr. cuymbale (› var. cimbal, s. n., timpan). – Der. țambalagiu, s. m. (cîntăreț la țambal).
ȚAMBÁL ~e n. Instrument muzical de percuție constând dintr-o cutie de rezonanță pe care sunt întinse coarde metalice, puse în vibrație prin lovirea cu două ciocănele speciale. /<germ. Zimbel, lat. cymbalum
țimbală f. V. cimbală. [Rus. ȚIMBALŬ (din nemț. Zimbel)].
*címbal și cimbál n., pl. e (vgr. kýmbalon, lat. cymbalum. V. chinval). Chinval. Citeră mult maĭ mare care se ține pe genuchĭ și din care se cîntă izbind-o cu doŭă cĭocane de lemn (Pop. țambál). V. clopot și gong.
țambál n., pl. e și urĭ (din țimbal, forma maĭ literară, rus. cimbál, germ. zimbel, d. lat. cýmbalum. V. cimbal). Pop. Cimbal, citeră mare.
țimbál, V. țambal.
ȚAMBAL s. (MUZ.) (reg.) verghină.
țambal, instrument de largă răspândire în muzica populară românească, mai ales în tarafurile* lăutărești. Originea se pare a fi foarte veche și putea fi întâlnit la mai multe popoare. Se cunoaște la vechii greci cu numele de Kymbalon, la romani cymbalus. La popoarele germanice se numește Zimbal (v. și Hackbrett), etc. Se cunosc două tipuri de ț.: portabil și stabil. Cel portabil este de dimensiuni mai mici și atârnă cu o curea de gâtul executantului, acesta putând cânta și în mers. Cel stabil (ț. masă) este de forma unei mese trapezoidale, are picioare pe care se așază, executantul stând pe un scaun în timpul execuției. Cântatul la ambele tipuri se face prin lovirea corzilor cu două baghete (2), „bețigașe” ce sunt învelite la capetele cu care se ating corzile cu pânză. Ț. mare, poate avea pedală* pentru surdină*, sonoritatea sa fiind mai amplă și totodată controlată de către executant. În general este instr. de acompaniament* dar, prin apariția unor virtuozi ai ț., a devenit și instr. solistic.
a pune batista pe țambal expr. (intl.) a ascunde, a tăinui.
a se ține de țambale expr. (intl.) 1. a umbla cu minciuni / cu intrigi. 2. a denunța, a trăda.
țambal, țambale s. n. 1. (friz.) barbă deasă și țepoasă, greu de ras. 2. (deț.) pat de lemn.

țimbală dex online | sinonim

țimbală definitie

Intrare: țambal
țambal 1 pl. -e substantiv neutru
țambal 2 pl. -uri substantiv neutru
țimbal 1 pl. -e substantiv neutru
țimbal 2 pl. -uri substantiv neutru
țimbală substantiv feminin