ȚIITÓR, -OÁRE, țiitori, -oare, s. f., adj. 1. S. f. (Pop.) Concubină. 2. S. f. pl. Loc unde stă vânătorul la pândă; loc pe unde trece vânatul. 3. Adj. (Înv.) Care ține mult timp; durabil. [Pr.: ți-i-] – Ține + suf. -itor.

ȚIITÓR, -OÁRE, țiitori, -oare, s. f., adj. 1. S. f. (Pop.) Concubină. 2. S. f. pl. Loc unde stă vânătorul la pândă; loc pe unde trece vânatul. 3. Adj. (Înv.) Care ține mult timp; durabil. [Pr.: ți-i-] – Ține + suf. -itor.

ȚIITÓR, -OÁRE, țiitori, -oare, adj. (Învechit) Care ține mult timp; durabil. Trebuie să aibă vestminte nouă și țiitoare. MARIAN, Î. 70. ♦ (Determinat prin «aminte») Care păstrează ceva în memorie, care ține minte. Ești și țiitor aminte de greșala ce a făcut strămoșul Adam. GORJAN, H. IV 166. ♦ (Substantivat) Persoană care administrează un serviciu sau o instituție. ◊ Țiitor de registre = funcționar însărcinat cu înregistrarea actelor. El fusese rînd pe rînd țiitor de registre la primăria din Caracal... și perceptor. GANE, N. III 180.

țiitór (înv., pop.) (ți-i-) adj. m., pl. țiitóri; f. sg. și pl. țiitoáre

țiitór adj. m. (sil. ți-i-), pl. țiitóri; f. sg. și pl. țiitoáre

ȚIITÓR adj. v. durabil, rezistent, solid, trainic.

țiitor adj. v. DURABIL. REZISTENT. SOLID. TRAINIC.