ȘURÚB, șuruburi, s. n. 1. Tijă cilindrică de lemn sau de oțel, filetată, care servește la asamblarea a două ori a mai multor piese sau care transmite, transformă sau utilizează în diverse feluri mișcarea de rotație într-un mecanism. ◊ Loc. adv. În șurub = în formă de cerc sau de spirală. ◊ Expr. A-i face (cuiva) un șurub prin cap = a-i apuca (cuiva) șuvițe de păr din cap, răsucindu-le și trăgând de ele. A strânge șurubul = a întrebuința mijloace de constrângere față de cineva. 2. Nume dat unor unelte, dispozitive etc. care au ca parte componentă un șurub (1) sau care se manevrează prin răsucire. ♦ Fig. Vârtej de apă. [Var.: șurúp s. n.] – Din germ. dial. Schrube.

ȘURÚP s. n. v. șurub.

ȘURÚB, șuruburi, s. n. 1. Tijă cilindrică de lemn sau de oțel, filetată, care servește la asamblarea a două ori a mai multor piese sau care transmite, transformă sau utilizează în diverse feluri mișcarea de rotație într-un mecanism. ◊ Loc. adv. În șurub = în formă de cerc sau de spirală. ◊ Expr. A-i face (cuiva) un șurub prin cap = a-i apuca (cuiva) șuvițe de păr din cap, răsucindu-le și trăgând de ele. A strânge șurubul = a întrebuința mijloace de constrângere față de cineva. 2. Nume dat unor unelte, dispozitive etc. care au ca parte componentă un șurub sau care se manevrează prin răsucire. ♦ Fig. Vârtej de apă. [Var.: șurúp s. n.] – Din germ. dial. Schrube.

ȘURÚP s. n. v. șurub.

ȘURÚB, șuruburi, s. n. Piesă cilindrică de lemn sau de oțel, cu suprafața în spirală, care se introduce lemn sau în metal, învîrtindu-se cu șurubelnița, pentru a fixa ceva. Desfac de tot șurubul care regulează apa la carbid. BOGZA, Ț. 64. ♦ Denumire improprie pentru un dispozitiv care se poate manevra printr-o ușoară răsucire. Este acolo unul, meșter de mama-focul învîrtește de un șurub, vine lumina pe sîrme și gata. SP. POPESCU, M. G. 88. ◊ Fig. [Rică Venturianu] nu e o pîrghie a stării nouă de lucruri, ci un mititel șut al mașinii. IBRĂILEANU, SP. CR. 231. Loc. adv. În șurub = în formă de cerc sau de spirală. Numai mă răsuceam în toate părțile-n șurub, privind în fiecare copac cîte un dușman. GANE, N. III 57. ◊ Expr. Întoarce (cuiva) șurubul sau a o întoarce la șurub v. întoarce (II 1). A strînge șurubul v. strînge (I 3). A-i face (cuiva) un șurub prin cap = a-i apuca (cuiva) șuvițe de păr din cap, răsucindu-le și trăgînd de ele. Și, după ce ne culcam cu toții, noi băieții, ca băieți ne luam la hîrjoană și nu puteam adormi de incuri, pînă era nevoită biata mama să ne facă musai cîte un șurub două prin cap și să ne dea cîteva tapangele la spinare. CREANGĂ, A. 40. ◊ (Poetic) Vîrtej de apă. (Atestat în forma șurup) Bulboana se liniștise, își mîna neagră apele la vale și, din cînd în cînd, pe luciul ei nășteau șurupuri repezi care se săpau crescînd ș-apoi scădeau, se mistuiau. SADOVEANU, O. IV 438. – Variantă: șurup s. n.

ȘURÚP s. n. v. șurub.

șurúb s. n., pl. șurúburi

șurúb s. n., pl. șurúburi

ȘURÚB s. (TEHN.) 1. (Transilv. și Ban.) civie. 2. șurub prizonier v. prizon.

ȘURÚB s. v. canea, cep, clește, menghină, șurubelniță, vârtej.

șurúb (-buri), s. n. – 1. Tijă filetată. – 2. Truc, șiretlic. – Var. șurup. Germ. Schraube, dial. Schrube (Cihac, II, 394; Philippide, Principii, 38), cf. rus. sčurup, pol. szrub. – Der. șurubi, vb. (a înșuruba; a înșela); înșuruba (var. înșurupa), vb. (a prinde în șuruburi, a răsuci); deșuruba, vb. (a desface un șurub); șurubar, s. m. (intrigant); șurubărie, s. f. (intrigă, șmecherie); șurubelniță (var. șurupelniță), s. f. (unealtă cu care se pun sau se scot șuruburi).

ȘURÚB ~uri n. l) Tijă de metal (mai rar de lemn) filetată și prevăzută cu floare la unul din capete, care servește la asamblarea unor piese. ~ de strângere. ◊ A strânge ~ul a) a deveni mai exigent față de cineva; b) a aplica mijloace de constrângere. 2) fig. Piesă care se manevrează prin învârtire. 3) fig. Vârtej de apă. /<germ. Schrube

șurub n. Mold. 1. V. șurup; 2. fig. cârcioc: așa e că mi-o întors șurubu? AL.; 3. morișcă: mama să ne facă câte un șurub două prin cap CR. [Nemț. SCHRAUBE].

șurup n. o bucată de lemn sau fier, fasonat în spirală și care se bagă într’o gaură de aceeaș mărime; 2. fig. artificiu: umblați cu șurupuri. [V. șurub].

șurúb (est) și șurúp (vest) n., pl. urĭ (rut. šruba, rus. ščurúp, pol. szrub, szruba, d. vgerm. schrube, ngerm. schraube, șurub. Cp. cu gunoĭ, îld. *gnoĭ). Cuĭ (de fer saŭ și de lemn) cu vîrfu spiralat care pătrunde învîrtindu-se, ca și sfredelu. Fig. A întoarce șurubu, a o întoarce alt-fel ca să reușeștĭ. A umbla cu șuruburĭ, a umbla cu șurubăriĭ, cu șmecheriĭ, cu sofizme. A face cuĭva șurub pin cap, a-ĭ face morișcă, a-l apuca de păr și a-l învîrti.

1) șurup..., V. șurub...

șurub s. v. CANEA. CEP. CLEȘTE. MENGHINĂ. ȘURUBELNIȚĂ. VÎRTEJ.

ȘURUB s. (TEHN.) 1. (Transilv. și Ban.) civie. 2. șurub prizonier = prizon.

a întoarce șurubul (cuiva) expr. (intl.) a pregăti (cuiva) o capcană.

a slăbi șurubul expr. 1. a reduce gradul de exigență / nivelul pretențiilor (în raport cu subalternii, cu elevii etc.) 2. a renunța la folosirea unor mijloace de constrângere.

a strânge șurubul expr. a întrebuința mijloacele de constrângere, a înăspri regimul (împotriva cuiva).