ȘUIERĂTÚRĂ, șuierături, s. f. Șuierat1, șuier. – Șuiera + suf. -ătură.

ȘUIERĂTÚRĂ, șuierături, s. f. Șuierat1, șuier. [Pr.: șu-ie-] – Șuiera + suf. -ătură.

ȘUIERĂTÚRĂ, șiuerături, s. f. Șuierat, șuier. Trăsnetele de obuz se prăbușesc acum în plotonul meu... O întîrziere întinsă și, pe urmă, alte șuierături. CAMIL PETRESCU, U. N. 358. Cîteva luni d-a rîndul nu mai auzi nici prin holde, nici prin crînguri, pocnetul ierbei de pușcă și șuierătura alicelor. ODOBESCU, S. III 37.

șuierătúră s. f., g.-d. art. șuierătúrii; pl. șuierătúri

șuierătúră s. f., g.-d. art. șuierătúrii; pl. șuerătúri

ȘUIERĂTÚRĂ s. 1. v. șuierat. 2. v. țiuitură. 3. v. fluierătură. 4. păcăneală, păcănire, păcănit, păcănitură, pârâitură, răpăit, șuierat, țăcăneală, țăcănire, țăcănit, țăcănitură. (O ~ ritmică.) 5. fâsâitură, sâsâitură. (~ de șerpi.)

șuierătură f. 1. șuierat prelungit; 2. dezaprobare manifestată prin șuierat.

șuĭerătúră f., pl. ĭ. Est. Rezultatu șuĭerăriĭ: s’a auzit o șuĭerătură. Modu cum șuĭerĭ: șuĭerătura asta nu-mĭ place. – În vest fluĭerătură.

ȘUIERĂTURĂ s. 1. șuier, șuierare, șuierat, vîjîială, vîjîire, vîjîit, vîjîitură, vuiet. (~ vîntului.) 2. piuit, piuitură, șuierat, țiuit, țiuitură, vîjîit, vîjîitură, (rar) piuială. (~ glonțului.) 3. fluier, fluierat, fluierătură, șuier, șuierat. (Se aude o ~.) 4. păcăneală, păcănire, păcănit, păcănitură, pîrîitură, răpăit, șuierat, țăcăneală, țăcănire, țăcănit, țăcănitură. (O ~ ritmică.) 5. fîsîitură, sîsîitură. (~ de șerpi.)