Dicționare ale limbii române

2 intrări

22 definiții pentru șuier

ȘÚIER, șuiere, s. n. 1. Zgomot caracteristic, ascuțit și puternic, pe care îl fac vântul, furtuna, vijelia; șuierătură. 2. Zgomot ascuțit produs de anumite corpuri care se deplasează, se mișcă, se învârtesc sau spintecă aerul cu iuțeală; șuierătură. 3. Sunet ascuțit, strident și prelung produs cu ajutorul unui instrument special (signal, sirenă etc.) sau prin suflarea cu putere a aerului printre buze ori printre degete; șuierătură. 4. Sunet sau țipăt (ascuțit) scos de unele animale și păsări; șuierătură. – Din șuiera (derivat regresiv).
ȘUIERÁ, șúier, vb. I. Intranz. 1. (Despre vânt, furtună, vijelie etc.; la pers. 3) A produce un zgomot ascuțit și puternic; a fluiera. 2. (Despre unele obiecte; la pers. 3) A produce un zgomot strident, scurt și intens, atonei când se deplasează, se mișcă, se învârtește sau spintecă aerul cu viteză. 3. (Despre oameni) A scoate un sunet ascuțit, strident și prelung, suflând cu putere aerul printre buzele întredeschise, printre degete sau cu ajutorul unui instrument special. ♦ Tranz. (Rar) A-și exprima nemulțumirea, dezaprobarea față de cineva sau de ceva prin fluierături stridente; a fluiera pe cineva; a huidui. ♦ Intranz. și tranz. A emite o succesiune melodică de sunete suflând printre buze, cu ajutorul unui fluier etc.; a intona o melodie fluierând. 4. (Despre unele animale, păsări, insecte; la pers. 3) A scoate un sunet sau un țipăt (ascuțit) specific. – Lat. sibilare.
ȘÚIER, șuiere, s. n. 1. Zgomot caracteristic, ascuțit și puternic, pe care îl fac vântul, furtuna, vijelia; șuierătură. 2. Zgomot ascuțit produs de anumite corpuri care se deplasează, se mișcă, se învârtesc sau spintecă aerul cu iuțeală; șuierătură. 3. Sunet ascuțit, strident și prelung produs cu ajutorul unui instrument special (signal, sirenă etc.) sau prin suflarea cu putere a aerului printre buze ori printre degete; șuierătură. 4. Sunet sau țipăt (ascuțit) scos de unele animale și păsări; șuierătură. [Pr.: șu-ier] – Din șuiera (derivat regresiv).
ȘUIERÁ, șúier, vb. I. Intranz. 1. (Despre vânt, furtună, vijelie etc.; la pers. 3) A produce un zgomot ascuțit și puternic; a fluiera. 2. (Despre unele obiecte; la pers. 3) A produce un zgomot strident, scurt și intens, atunci când se deplasează, se mișcă, se învârtește sau spintecă aerul cu viteză. 3. (Despre oameni) A scoate un sunet ascuțit, strident și prelung, suflând cu putere aerul printre buzele întredeschise, printre degete sau cu ajutorul unui instrument special. ♦ Tranz. (Rar) A-și exprima nemulțumirea, dezaprobarea față de cineva sau de ceva prin fluierături stridente; a fluiera pe cineva; a huidui. ♦ Intranz. și tranz. A emite o succesiune melodică de sunete suflând printre buze, cu ajutorul unui fluier etc.; a intona o melodie fluierând. 4. (Despre unele animale, păsări, insecte; la pers. 3) A scoate un sunet sau un țipăt (ascuțit) specific. [Pr.: șu-ie] – Lat. sibilare.
ȘUIÉR, șuiere, s. n. 1. Zgomot caracteristic, ascuțit și puternic, pe care-1 face vîntul, furtuna, vijelia. Norii ar fi la fel de negri ca acuma, șuierul vîntului la fel de țipător, foșnetul și uruitul valurilor la fel. DUMITRIU, P. F. 21. A rămas... în șuierul furtunilor toamnei. SADOVEANU, O. VII 381. ♦ Zgomot ascuțit (asemănător cu cel produs de vînt) pe care-l face cineva suflînd printre buzele întredeschise. 2. Zgomot ascuțit pe care-l fac anumite corpuri care se deplasează, se mișcă, se învîrtesc, spintecă aerul cu iuțeală. Sclipirea secerii, un șuier prin holde. BENIUC, V. 75. Își strînseră mîinile, rămînînd tăcuți sub șuierul neîntrerupt al obuzelor. CAMILAR, N. I 268. Îmi vine plînsul Cînd știu bine, cum că eu Am s-apuc în loc de fluier Pușca cea cu rece șuier. COȘBUC, P. II 168. 3. Sunet ascuțit și strident produs cu (sau de) un instrument special (signal, sirenă) sau cu gura; fluier. De la fereastră, din vagon, Văd satul alb sclipind în zare... Un șuier lung Tresar mișcat... Simt inima bătîndu-mi tare. IOSIF, PATR. 13. Ce curios răsună pe-aici, repercutat, huruitul roților și gîfîitul greu, puternic al mașinii. Un șuier lung, speriat, aproape jalnic, trezește somnul codrilor. VLAHUȚĂ, O. A. 266. Nu știu, vîntul vîjîiește Ori bărbatul mieu sosește. – Ba-s șuiere de voinici Și nechezul de cai murgi. SEVASTOS, C. 314. ♦ Sunet produs de un instrument muzical sau de cel care fluieră; p. ext. cîntec. [Bunicul] la păsări, în munte, Cu meștere șuiere, Știa să le cînte. THEODORESCU, C. 13. Văile sînt în aburi de-argint Pierdute-ntr-al doinelor șuier Din fluier. EMINESCU, O. IV 96. 4. Sunet sau țipăt (ascuțit) scos de unele animale sau păsări. De pe depărtările înalte ale pădurilor, un prelung șuier ascuțit și melodic străbătu pînă la mine... Un mierloi saluta – se vede – cu glas prevestitor întîile raze ale zorilor. HOGAȘ, M. N. 92. Știa să imiteze șuierul șerpilor. GHICA, S. 73.
ȘUIERÁ, șúier, vb. I. Intranz. 1. (Despre vînt, furtună, vijelie) A face un zgomot ascuțit și puternic; a fluiera. Vîntul șuieră p-afară, focu-n sobă nu mai arde. EFTIMIU, Î. 174. Un vînt rece începuse a sufla, șuierînd prin viile de primprejur. SANDU-ALDEA, U. P. 133. Vîntul șuieră prin hornuri, răspîndind înfiorare. ALECSANDRI, P. A. 112. ♦ (Despre ființe) A produce un zgomot ascuțit (ca al vîntului) respirînd și suflînd aerul printre buzele întredeschise. Printre buzele arse răsuflările șuierau scurte. SADOVEANU, O. VI 214. 2. (Despre un corp, un obiect) A produce un zgomot strident, scurt și intens, atunci cînd se deplasează, se mișcă, se învîrtește sau spintecă aerul cu viteză. Cravașele șuieră. STANCU, D. 57. Uneori cîte-un uliu, care plutea sus în undele înălțimilor, cădea șuierînd ca o săgeată. SADOVEANU, O. VI 47. Țîșnesc săgeți din arcuri și șuieră în aer. EFTIMIU, Î. 144. ◊ Tranz. fact. Mișca șuierase biciul pe deasupra capului plecat al tuturor. PAS, Z. I 227. [Securea] șuieră în aer al morții rece fior! MACEDONKI, O. I 255. 3. (Despre oameni sau despre instrumente, aparate) A scoate un sunet ascuțit, strident și prelung. V. fluiera. Pusei la gură două degete și șuierai de amuți urletul clocotitor al apelor. HOGAȘ, M. N. 224. Oliolio, măi Taie-babă! Căci nu șuieri mai degrabă Să sărim voinici la treabă. ALECSANDRI, P. A. 55. ♦ Tranz. (Neobișnuit) A-și exprima nemulțumirea, dezaprobarea prin fluierături stridente; a fluiera pe cineva, a huidui. Dănțuiți precum vă vine, Nici vă șuier, nici V-aplaud. EMINESCU, O. IV 201. ♦ A fluiera cu gura sau din frunză; a cînta fluierînd. Mă găsii îndreptățit, după ce-mi sfîrșii treaba, să mă primblu, șuierînd, cu mîinile la spete. HOGAȘ, M. N. 168. Cînd pe malu-i trece noaptea Călătorul șuierînd, Printre papuri, cînd și cînd, El aude triste șoapte. ALECSANDRI, P. A. 42. ◊ Tranz. Un cîntec tainic șuierînd; E-ntîia zi frumoasă, caldă. IOSIF, PATR. 80. 4. (Despre animale, păsări, insecte) A scoate un sunet sau un țipăt (ascuțit) specific. Un balaur... care... cînd șuiera, clocotea codrul. CREANGĂ, O. A. 121. Toată acea nenumărată lume de insecte, ce se strecoară prin ierburi, țiuind, scîrțîind, fluierînd, șuierînd. ODOBESCU, S. III 19. Unde-aud cucul cîntînd Și mierlele șuierînd, Nu mă știu om pe pămînt! ALECSANDRI, P. P. 274.
șúier s. n., pl. șúiere
șuierá (a ~) vb., ind. prez. 3 șúieră
șúier s. n., pl. șúiere
șuierá vb., ind. prez. 1 sg. șúier, 3 sg. și pl. șúieră; conj. prez. 3 sg. și pl. șúiere
ȘÚIER s. 1. v. șuierat. 2. v. fluierătură.
ȘUIERÁ vb. 1. a fluiera, a vâjâi, a vui, (rar) a zbârnâi, (Transilv.) a șovăi. (Vântul ~ prin hornuri.) 2. a piui, a țiui, a vâjâi, (reg.) a țistui. (Glonțul i-a ~ pe la ureche.) 3. a fâsâi, a sâsâi. (Șerpii ~.)
ȘÚIER ~e n. 1) Zgomot ascuțit și prelung, produs de unele fenomene naturale, obiecte sau ființe (vânt, gloanțe, sirene, păsări, șerpi etc.). 2) Sunet ascuțit, strident și prelung, produs de aerul care trece printre buze. [Sil. șu-ier] /v. a șuiera
A ȘUIERÁ, șúier 1. intranz. 1) (despre vânt, furtună, vijelie etc.) A produce un sunet ascuțit și continuu; a țiui. 2) (despre obiecte în zbor) A produce un sunet prelung și ascuțit (străbătând aerul cu mare viteză); a piui. 3) (despre persoane) A produce un sunet ascuțit și puternic, suflând cu putere aerul printre buze sau într-un anumit instrument. 4) (despre aparate sau despre instalații speciale) A produce un sunet lung și strident. 5) (despre unele animale sau păsări) A scoate un sunet caracteristic speciei. 2. tranz. 1) (actori sau oratori) A primi sau a petrece cu șuierături. 2) (sunete muzicale, melodii etc.) A interpreta suflând aerul printre buze. [Sil. șu-ie-ra] /<lat. subilare
șuer n. V. șuier.
șuier n. șuierat: al nopții vânt cu șuier viscolește AL. [Abstras din șuierà].
șuier m. Mold. cel ce înșală în cărți: șuier viclean AL. [Rus. ȘULERŬ].
șuierá v. 1. a produce un sgomot ascuțit cu buzele; 2. se zice de sunetul acut al unor animale: șarpele șuieră; 3. se zice de orice sgomot ascuțit, făcut de un corp ce cutreeră repede aerul: vântul șuieră; 4. fig. a manifesta dezaprobarea șuierând: a șuiera pe un actor. [Lat. SIBILARE].
1) șúĭer n., pl. e (d. a șuĭera). Acțiunea de a șuĭera (vorbind de vînt și gloanțe). – La Dos. șúĭeret.
2) șúĭer, a v. intr. (lat. sibulo [îld. sibilo], -áre, apoĭ *siŭulo, mrom. șiur, șuir, șuĭer; fr. siffler, pv. siular, siblar, sp. chillar, siblar, pg. silvar. Cp. cu treĭer). Est. Scot un sunet ascuțit țuguind buzele saŭ băgînd degetele în gură saŭ suflînd în șuĭerătoare saŭ dînd drumu aburuluĭ dintr’un cazan și făcîndu-l să treacă pintr’un fel de șuĭerătoare: merla șuĭeră. Suflu într’un fel deosebit (vorbind de șerpĭ). Vîjîĭ saŭ fîșîĭ pintre ramurĭ saŭ pin podu caseĭ (vorbind de gloanțe): un glonț îĭ șuĭeră pe la ureche. V. tr. Cînt șuĭerînd: a șuĭera o melodie. Reprob (blamez) pin șuĭerat: publicu l-a șuĭerat (pe actor, pe orator). – În vest fluĭer.
ȘUIER s. 1. șuierare, șuierat, șuierătură, vîjîială, vîjîire, vîjîit, vîjîitură, vuiet. (~ vîntului.) 2. fluier, fluierat, fluierătură, șuierat, șuierătură. (Se aude un ~.)
ȘUIERA vb. 1. a fluiera, a vîjîi, a vui, (rar) a zbîrnîi, (Transilv.) a șovăi. (Vîntul ~ prin hornuri.) 2. a piui, a țiui, a vîjîi, (reg.) a țistui. (Glonțul i-a ~ pe la ureche.) 3. a fîsîi, a sîsîi. (Șerpii ~.)

șuier dex online | sinonim

șuier definitie

Intrare: șuier
șuier substantiv neutru
Intrare: șuiera
șuiera conjugarea I grupa I verb intranzitiv