Dicționare ale limbii române

20 definiții pentru șușuit

ȘUȘUÍ, șúșui, vb. IV. 1. Intranz. A produce un zgomot asemănător cu foșnetul frunzelor; a foșni. 2. Intranz. A liniști sau a adormi un copil prin repetarea prelungită și monotonă a sunetului „ș”. 3. Tranz. A spune ceva în șoaptă; a șopti. – Formație onomatopeică.
ȘUȘUÍT s. n. Faptul de a șușui; zgomot produs de cineva sau de ceva care șușuie; șușuială, șușuitură. – V. șușui.
ȘUȘUÍ, șúșui, vb. IV. 1. Intranz. A produce un zgomot asemănător cu foșnetul frunzelor; a foșni. 2. Intranz. A liniști sau a adormi un copil prin repetarea prelungită și monotonă a sunetului „ș”. 3. Tranz. A spune ceva în șoaptă; a șopti. – Formație onomatopeică.
ȘUȘUÍT s. n. Faptul de a șușui; zgomot produs de cineva sau de ceva care șușuie; șușuială, șușuitură. – V. șușui.
ȘOȘOÍ1 vb. IV v. șușui.
ȘOȘOÍT s. n. v. șușuit.
ȘUȘUÍ, șușui, vb. IV. Intranz. 1. (Despre vînt, frunze, copaci) A foșni. După cum șușuia vîntul în brazi și se alina, se cunoștea că înserarea va veni cu liniște. SADOVEANU, F. J. 537. Pădurea de brad începu să șușuie. id. V. F. 141. 2. A vorbi în șoaptă; a șopti. – Variantă: (2) soșoí vb. IV.
ȘUȘUÍT s. n. Faptul de a șușui; foșnet de frunze; șoaptă (răuvoitoare). N-avea să scoată capul in lume Sultănica, ea care de bună ce era ș-ar fi dat și dumicatul din gură, că începeau șușuitul și ponoasele. DELAVRANCEA, S. 14. – Variantă: șoșoít (POPA, v. 115) s. n.
șușuí (a ~) vb., ind. prez. 3 șúșuie, imperf. 3 sg. șușuiá; conj. prez. 3 să șúșuie
șușuít s. n.
șușuí vb., ind. și conj. prez. 1 sg. șúșui/șușuiésc, imperf. 3 sg. șușuiá
șușuít s. n.
ȘUȘUÍ vb. v. foșni.
ȘUȘUÍ vb. v. clipoci, murmura, suna, susura, șopoti, șopti, șușoti.
A ȘUȘUÍ șúșui 1. tranz. 1) fam. A comunica cu voce înceată (ca să nu audă alții); a sufla. 2) reg. (prunci) A liniști prin repetarea sunetului „ș”. 2. intranz. A vorbi în șoaptă. [Și șușuiesc] /Onomat.
ȘUȘUÍT n. 1) v. A ȘUȘUI. 2) Sunet caracteristic produs de un obiect sau de un om care șușuie. /v. a șușui
șușuì v. a șopti: frunzele șușuiau. [Onomatopee].
șúșuĭ și -ĭésc, a v. intr. (imit. d. șu-șu-șu, foșnetu frunzelor bătute de vînt ș. a.; ung. susogni, a foșni, a șopti, bg. šušny, șoptesc. V. șoșăĭ, sîsîĭ). Rar. Foșnesc, fîșîĭ: frunzele șușuĭaŭ (Lit.). Șoptesc, vorbesc în șoaptă (Lit.). V. tr. Sîsîĭ, liniștesc un prunc legănîndu-l în brațe și pronunțînd încet și repetat sunetu ș: mama șușuĭa copilu.
șușui vb. v. CLIPOCI. MURMURA. SUNA. SUSURA. ȘOPOTI. ȘOPTI. ȘUȘOTI.
ȘUȘUI vb. a fîșîi, a foșni, a suna, a susura, a șopoti, a șopti, a șușoti, (rar) a sîsîi, (Mold. și Bucov.) a fălălăi, (Mold. și Transilv.) a pîrîi, (prin Transilv.) a șușora, (înv.) a prîsni. (Frunzele ~.)

șușuit dex online | sinonim

șușuit definitie

Intrare: șușui
șoșoi 1 vb. conjugarea a IV-a grupa a IV-a verb
șușui verb grupa a IV-a conjugarea a IV-a
Intrare: șușuit (fapt)
șoșoit 2 s.n. substantiv neutru
șușuit 2 s.n. substantiv neutru (numai) singular
Intrare: șușuit (part.)
șușuit 1 part. participiu