ȘTIRBITÚRĂ, știrbituri, s. f. 1. Loc gol lăsat de căderea unuia sau a mai multor dinți; știrbenie. 2. Loc unde marginea unui obiect este ruptă, ciocnită; p. ext. ruptură, gaură. 3. Fig. Diminuare a valorii, a însemnătății etc. (cuiva sau a ceva); încălcare, nesocotire (a unei legi, a unui drept etc.). – Știrbi + suf. -tură.

ȘTIRBITÚRĂ, știrbituri, s. f. 1. Loc gol lăsat de căderea unuia sau a mai multor dinți; știrbenie. 2. Loc unde marginea unui obiect este ruptă, ciocnită; p. ext. ruptură, gaură. 3. Fig. Diminuare a valorii, a însemnătății etc. (cuiva sau a ceva); încălcare, nesocotire (a unei legi, a unui drept etc.). – Știrbi + suf. -tură.

ȘTIRBITÚRĂ, știrbituri, s. f. 1. Loc gol în șirul de dinți, format prin căderea unuia sau a mai multor dinți. 2. Loc unde marginea unui obiect este ruptă; ruptură, spărtură. Zidurile cu știrbituri adînci stau încă în picioare, semn al războiului care a stăruit aici. STANCU, U.R.S.S. 148.

știrbitúră s. f., g.-d. art. știrbitúrii; pl. știrbitúri

știrbitúră s. f., g.-d. art. știrbitúrii; pl. știrbitúri

ȘTIRBITÚRĂ s. 1. (rar) știrbenie, (înv. și reg.) știrbină, (reg.) știrbeală. (~ la dinți.) 2. ciobitură, ciocnitură, (înv. și reg.) știrbină, (reg.) ciumblitură, știrbeală. (~ a unui pahar.)

ȘTIRBITÚRĂ ~i f. 1) Loc gol format în dantură prin căderea dinților. 2) Margine deformată a unui obiect (formata prin rupere, frângere, ciocnire etc.). /a știrbi + suf. ~tură

știrbitură f. 1. ceva știrbit, gaură de dinte; 2. împuținare: plătesc întreg și fără nicio știrbitură; 3. fig. om știrb, femeie știrbă.

știrbătúră și știrbitúră f., pl. ĭ. Locu de unde lipsește un dinte. V. strungăreață.

ȘTIRBITURĂ s. 1. (rar) știrbenie, (înv. și reg.) știrbină, (reg.) știrbeală. (~ la dinți.) 2. ciobitură, ciocnitură, (înv. și reg.) știrbină, (reg.) ciumblitură, știrbeală. (~ a unui pahar.)