ȘTÍRĂ, știre, adj. f. (Regional) Stearpă. Cum observă ei că cutare juncă sau vacă e știră, îndată și întrebuințează fel de fel de mijloace. MARIAN, la CADE.

ȘTÍRĂ, știre, adj. f. (Înv. și reg.; despre animale, rar despre femei) Stearpă. – Comp. alb. shtierë.

ștíră adj. f. – Stearpă. Gr. sau mgr. στεïρα (Philippide, II, 736; Diculescu, Elementele, 443; Rosetti, II, 123; Candrea), cf. alb. štiërrë, bg. štir, sb. štirka. Der. din lat. sterilis (Tiktin) pare mai puțin probabilă, înv., azi în Mold. Cf. Drăganu, Românii în veac. IX-XIV, 90 și Tamás, Arch. Eur. Centro-Orient., II, 269. Se consideră de obicei drept împrumut din alb., datorită rezultatului, anormal în rom. s › ș; dar este mai probabil un intermediar sl. sau o contaminare cu știr, cf. știri „a usca”.

ștíră, adj. f. – 1. Stearpă (ALRRM, 1969: 213). 2. (ref. la oaie) Năzdrăvană; „care face semn, care știe (ce va fi), care prevestește” (Latiș, 1993: 117); vâlfașă. – Termen autohton (Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu), cf. alb. shtirë „stearpă”; comp. cu alb. shtierë (DLRM, MDA).

ștíră, adj. f. – 1. Stearpă (ALR 1969: 213). 2. (ref. la oaie) Năzdrăvană; „care face semn, care știe (ce va fi), care povestește” (Latiș 1993: 117); vâlfașă. – Termen autohton (Russu), cf. alb. štiërrë.

ȘTIRĂ, ard., 1652, (Paș), < subst. (oaie stearpă).