ȘTIOBÂLCĂÍ, știobălcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi.

ȘTIOBÂLCĂÍ, știobâlcăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) cufunda cu zgomot în apă; a (se) bălăci. – Știobâlc + suf. -ăi.

ȘTIOBÎLCÎÍ, știobîlcîiesc, vb. IV. Tranz. A cufunda (pe cineva) cu zgomot în apă. O spală bine ca să se facă albă, știobîlcîind-o de cîteva ori prin apă. ȘEZ. III 187. ♦ Intranz. și refl. A cădea cu zgomot în apă.

știobâlcăí (a ~) (reg.) (știo-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 să știobâlcăiáscă

știobâlcăí vb. (sil. știo-), ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știobâlcăiésc, imperf. 3 sg. știobâlcăiá; conj. prez. 3 sg. și pl. știobâlcăiáscă

ȘTIOBÂLCĂÍ vb. v. bălăci.

ȘTIOBÂLCĂÍT s. v. bălăceală.

A ȘTIOBÂLCĂÍ ~iésc intranz. pop. (despre un corp care cade într-un lichid) A se cufunda brusc, producând un sunet caracteristic. /știobâlc + suf. ~ăi

ȘTIOBÂLCĂÍT ~uri n. 1) v. A ȘTIOBÂLCĂI. 2) Zgomot caracteristic produs de un obiect sau de o ființă care cade sau se cufundă în apă. /v. a știobâlcăi

știobîlcăi vb. v. BĂLĂCI.

știobîlcăit s. v. BĂLĂCEALĂ.