ȘTAB, (1) ștaburi, s. n., (2, 3) ștabi, s. m. 1. S. n. (Înv.) Stat-major. 2. S. m. (Înv.) Ofițer care făcea parte dintr-un ștab (1); p. ext. ofițer superior. ◊ Ștab-ofițer = ofițer de stat-major. 3. S. m. (Fam.) Persoană de vază pe plan social; șef, conducător. – Din germ. Stab, rus. stab.

ȘTAB (1) ștaburi, s. n., (2, 3) ștabi, s. m. 1. S. n. (Înv.) Stat-major. 2. S. m. (Înv.) Ofițer care făcea parte dintr-un ștab (1); p. ext. ofițer superior. ◊ Ștab-ofițer = ofițer de stat-major. 3. S. m. (Fam.) Persoană de vază pe plan social; șef, conducător. – Din germ. Stab, rus. štab.

ȘTAB, (1) ștaburi, s. n., și (2) ștabi, s. m. 1. (Germanism învechit) Stat-major. Rugasem pe doctorul ștabului să-mi dea vrun leac. RUSSO, O. 49. ◊ Fig. Craiul sta ocolit d-o numeroasă curte; Cerbii cu coarne lungi, urșii cu coade scurte Alcătuiau un ștab vrednic a fi privit. ALEXANDRESCU, P. 128. ♦ (Cu sens colectiv) Ofițerii care alcătuiesc statul-major; p. ext. grup de ofițeri superiori. Nu e de loc bucuros acum, cînd vede venind pe poteca de pietricele dinspre cancelarie, ștabul. CAMIL PETRESCU, O. I 245. Ștab-ofițer = ofițer de stat-major. Această comisie a venit în adevăr, compusă fiind de un aghiotant domnesc german... și de un ștab-ofițer austriac. I. IONESCU, M. 29. 2. (Astăzi familiar) Șef, conducător.

ștab-ofițér (înv.) s. m.[1], pl. ștab-ofițéri

ștab-ofițér s. m., pl. ștab-ofițéri