ȘOPTEÁLĂ, șopteli, s. f. Faptul de a șopti; șușoteală. – Șopti + suf. -eală.

ȘOPTEÁLĂ, șopteli, s. f. Faptul de a șopti; șușoteală. – Șopti + suf. -eală.

ȘOPTEÁLĂ, șopteli și (în expr.) șoptele, s. f. Faptul de a șopti; șoptire, schimb de vorbe în șoaptă; zvon de șoapte (răuvoitoare). V. șușoteală. Știrea producînd in toată adunarea o șopteală, o murmurate semnificativă de mirare. CARAGIALE, la CADE. ◊ Expr. Cu șoptele, cu momele = cu vorbe ademenitoare, lingușitoare. Se luă după dînsul cu șoptele, cu momele, viclenindu-l, ca să-i afle puterea. ISPIRESCU, la TDRG.

șopteálă s. f., g.-d. art. șoptélii; pl. șoptéli

șopteálă s. f., g.-d, art. șoptélii; pl. șoptéli (în expr. și șoptéle)

ȘOPTEÁLĂ ~éli f. 1) v. A ȘOPTI. 2) Sunet caracteristic, produs de o persoană care șoptește. /a șopti + suf. ~eală

șopteală f. fapta de a șopti: cu șoptele și momele ISP.

șopteală, șopteli s. f. (intl.) denunț, trădare.