ȘOIMULÉȚ, șoimuleți, s. m. Diminutiv al lui șoim; șoimișor, șoimulean, șoimușor. – Șoim + suf. -uleț.

ȘOIMULÉȚ, șoimuleți, s. m. Diminutiv al lui șoim; șoimișor, șoimulean, șoimușor. – Șoim + suf. -uleț.

ȘOIMULÉȚ, șoimuleți, s. m. Diminutiv al lui șoim. 1. v. șoim (1). Sus în vîrf de brăduleț S-a oprit un șoimuleț, El se uită drept în soare, Tot mișcînd din aripioare. ALECSANDRI, P. P. 31. (Adjectival) De șoim. Un voinic, după cîntecele noastre poporane, e căpitan șoiman și are ochi șoimuleți. MARIAN, O. I 117. Ele-n codri au urmat Doi voinici cu sprînceni late, Cu fețe de vînt pișcate Și cu ochii șoimuleți, La ochire mult semeți. ALECSANDRI, P. A. 53. 2. v. șoim (3). Să-mi aleg un cal porumb... Șoimuleț să-mi placă mie, Cum e bun de haiducie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 506. ◊ (Adjectival) Mîndri-s bravii călăreți Pe-armăsarii șoimuleți. ALECSANDRI, P. A. 96.

șoimuléț s. m., pl. șoimuléți

șoimuléț s. m., pl. șoimuléți

ȘOIMULÉȚ s. (ORNIT.) (pop.) șoimel, șoimișor, șoimulean, șoimușor, șoimuț.

șoimuleț a. ca la șoim: cu ochii șoimuleti AL. ║ m. cal bun.

șoĭmuléț m. Șoĭm mic. Epitet unuĭ cal ager.

ȘOIMULEȚ s. (ORNIT.) (pop.) șoimel, șoimișor, șoimulean, șoimușor, șoimuț.