Dicționare ale limbii române

11 definiții pentru șoaptă

ȘOÁPTĂ, șoapte, s. f. 1. Vorbire cu voce înceată, șoptire; p. ext. vorbă sau comunicare rostită pe șoptite. ◊ Loc. adj. și adv. În șoaptă = încet, în taină, abia auzit. ♦ Murmur de glasuri care șoptesc; fig. susur, freamăt, șopot. 2. (La pl.) Calomnii, bârfeli, clevetiri. – Din șopti (derivat regresiv).
ȘOÁPTĂ, șoapte, s. f. 1. Vorbire cu voce înceată, șoptire; p. ext. vorbă sau comunicare rostită pe șoptite. ◊ Loc. adj. și adv. În șoaptă = încet, în taină, abia auzit. ♦ Murmur de glasuri care șoptesc; fig. susur, freamăt, șopot. 2. (La pl.) Calomnii, bârfeli, clevetiri. – Din șopti (derivat regresiv).
ȘOÁPTĂ, șoapte, s. f. 1. Vorbire cu voce înceată; șoptit, șoptire; p. ext. vorbă sau comunicare rostită pe șoptite. Șoapta Olguței i-a răscolit sufletul și i-a trezit întrebări pe care nu le cunoscuse pînă acuma sau pe care le înăbușise înadins. REBREANU, R. II 213. Virgil Predescu a văzut în șoapta prietenului său numai semnul modestiei unui biruitor. POPA, V. 202. Nici o șoaptă de deznădejde nu poți auzi. BART, S. M. 17. Ah! ascultă, mîndruliță... Șoapta-mi blîndă de amor. EMINESCU, O. I 4. ◊ Loc. adj. și adv. În șoaptă = (care se spune) pe șoptite, în taină. întrebă, încovoiat, aproape în șoaptă. DUMITRIU, N. 125. Jupînesele... vorbeau în șoaptă, împărtășindu-și supărările. SADOVEANU, O. I 300. În dimineața zilei a treia... a auzit vorbe în șoaptă, care au crescut și s-au apropiat din ce în ce. SAHIA, N. 83. ♦ Murmur de glasuri care șoptesc. Auzi de jos șoapte și pași, servitorii care făceau puțină ordine. REBREANU, R. I 226. ◊ (Poetic) Ca o armonie mă împresurau șoaptele legendelor. SADOVEANU, O. VI 528. Și-i îmbată pe-amîndoi Șoapta dulcilor povești... PĂUN-PINCIO, P. 51. ♦ Fig. Susur, freamăt, șopot. Ramurile brazilor bătrîni porneau șoapte grăbite, care creșteau într-o foșnire duioasă de valuri. SADOVEANU, O. VII 215. Jucau umbre pretutindeni și ascultam, în fiecare fir de iarbă, o șoaptă. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 45. Te-ai îmbătat de șoaptele pîraielor și ai visat sub umbra pădurilor. HOGAȘ, DR. II 147. 2. (La pl.) Calomnii, bîrfeli. El nu lua aminte la șoaptele lor, nu se uita la tertipurile și la renghiurile ce-i tot juca. ISPIRESCU, L. 337.
șoáptă s. f., g.-d. art. șoáptei; pl. șoápte
șoáptă s. f., g.-d. art. șoáptei; pl. șoápte
ȘOÁPTĂ s. 1. șușoteală, șușotit, (pop.) șopăcăială, șopăială, șopăit, (reg.) șoporoială, șoșoneală, șoșot, (prin Olt. și Munt.) pupuială, pupuit, (prin Olt.) pupuitură, (Transilv. și Mold.) șopot. (Se aude o ~ nedeslușită de glasuri.) 2. v. calomniere. 3. v. foșnet. 4. v. clipocit.
Șoaptă ≠ strigăt, țipăt
ȘOÁPTĂ ~e f. 1) Vorbire rostită cu voce înceată. 2) fig. Zgomot continuu, ușor și monoton, produs de unele fenomene ale naturii (frunze, izvoare etc.); freamăt; murmur. ~a pădurii. 3) la pl. Vorbe răuvoitoare; bârfeli. /v. a șopti
șoaptă f. 1. acțiunea de a șopti: zice în șoapte; 2. susur: șoapta frunzelor OD. [Tras din șoptì].
șoáptă și (vechĭ) șóptă f., pl. e (d. șoptesc). Vorbă șoptită: am auzit o șoaptă. Fig. Vorbă aruncată în ascuns: șoaptele calomniatorilor.
ȘOAPTĂ s. 1. șușoteală, șușotit, (pop.) șopăcăială, șopăială, șopăit, (reg.) șoporoială, șoșoneală, șoșot, (prin Olt. și Munt.) pupuială, pupuit, (prin Olt.) pupuitură, (Transilv. și Mold.) șopot. (Se aude o ~ nedeslușită de glasuri.) 2. bîrfă, bîrfeală, bîrfire, bîrfit, calomnie, calomniere, cleveteală, clevetire, clevetit, defăimare, denigrare, discreditare, ponegreală, ponegrire, (pop.) hulă, hulire, năpăstuire, pîră, (înv. și reg.) ponosluire, (Ban.) tonocie, (înv.) balamuție, catigorie, clevetă, mozavirie, (fam. fig.) încondeiere, înnegrire. (Nu te pleca la ~ lor!) 3. fîșîit, foșnet, freamăt, murmur, sunet, susur, susurare, șopot, (rar) șoșet. (~ frunzelor.) 4. clipoceală, clipocire, clipocit, murmur, susur, susurare, șopot, zvon, (rar) murmuială, murmureală, zuzet, (înv.) murmuit. (~ a unei ape.)

șoaptă dex online | sinonim

șoaptă definitie

Intrare: șoaptă
șoaptă substantiv feminin