ȘFICHIUÍ, șfichiuiesc, vb. IV. Tranz. A atinge cu șfichiul (II 1), a lovi scurt; p. ext. a biciui, a plesni. ♦ Fig. A înțepa cu vorba, a ironiza, a persifla. – Șfichi + suf. -ui.

ȘFICHIUÍRE, șfichiuiri, s. f. Acțiunea de a șfichiui și rezultatul ei. – V. șfichiui.

ȘFICHIUÍ, șfichiuiesc, vb. IV. Tranz. A atinge cu șfichiul (II 1), a lovi scurt; p. ext. a biciui, a plesni. ♦ Fig. A înțepa cu vorba, a ironiza, a persifla. [Pr.: -chiu-i] – Șfichi + suf. -ui.

ȘFICHIUÍRE, șfichiuiri, s. f. Acțiunea de a șfichiui și rezultatul ei. – V. șfichiui.

SFICHIUÍ vb. IV v. șfichiui.

ȘFICHIUÍ, șfichiuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A lovi cu șfichiul biciului; p. ext. abate cu biciul, a biciui. Am să mi-l spînzur în cîrlige în fața mea și cu mîna mea am să-l șfichiuiesc cu harapnicul. SADOVEANU, O. VII 45. Îndeamnă, a țipat năprasnic femeia. Iordan a șfichiuit murgii. id. M. C. 11. Băiatul trecuse... șfichiuind cu o nuia crengile teilor. C. PETRESCU, S. 136. ◊ Fig. Viscolul mă șfichiuia. SADOVEANU, O. I 349. Rîsul lor mi-a șfichiuit obrazul. C. PETRESCU, S. 26. (Intranz.) Soarele pierise, lumina se împuținase și vîntul șfichiuia. SADOVEANU, B. 27. 2. Fig. A înțepa cu vorba, a lua în rîs, a ironiza. Țăranii noștri glumeți, cum sînt ei, ne tot șfichiuiau în treacăt, care dincotro. CREANGĂ, A. 127. ◊ (Subiectul este mijlocul, aluzia, vorba cu care se ironizează) Dojana preotului îl șfichiuia ca un bici de foc. REBREANU, I. 78. ◊ Refl. pas. [Prin strigături] se șfichiuiește lenea, fudulia etc. ȘEZ. I 70. – Variantă: sfichiuí (SADOVEANU, P. M. 92) vb. IV.

ȘFICHIUÍRE, șfichiuiri, s. f. Acțiunea de a șfichiui și rezultatul ei; lovitură dată cu biciul; șfichi.

șfichiuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șfichiuiésc, imperf. 3 sg. sfichiuiá; conj. prez. 3 să sfichiuiáscă

șfichiuíre s. f., g.-d. art. șfichiuírii; pl. sfichiuíri

șfichiuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șfichiuiésc, imperf. 3 sg. șfichiuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. șfichiuiáscă

șfichiuíre s. f., g.-d. art. șfichiuírii; pl. șfichiuíri

ȘFICHIUÍ vb. 1. a biciui, (reg.) a sfârcâi, a zbiciui, a zbiciula, (înv.) a smicura. (~ caii.) *2. (fig.) a atinge, a împunge, a înțepa, a pișca. (Îl ~ cu vorba.)

ȘFICHIUÍ vb. v. ironiza, persifla, zeflemisi.

ȘFICHIUÍRE s. biciuire, șfichiuitură, (rar) biciuială. (~ cailor.)

ȘFICHIUÍRE s. v. ironizare, persiflare, zeflemisire.

A ȘFICHIUÍ ~iésc tranz. 1) A atinge cu șfichiul biciului. 2) fig. A înțepa cu vorba; a lua peste picior. [Sil. -chiu-i] /șfichi + suf. ~ui

A SE ȘFICHIUÍ mă ~iésc intranz. A face (concomitent) schimb de lovituri usturătoare (cu cineva). [Sil. -chiu-i] /șfichi + suf. ~ui

sfichiuì v. 1. a trage un sfichiu; 2. fig. a biciui, a mustra aspru.

sfíchĭ, sfichĭuĭésc V. șf-.

șfichĭuĭésc (Mold. nord) și sf- (sud) v. tr. (d. sfichĭ). Lovesc cu sfichĭu. Fig.. Bicĭuesc cu vorba, lovesc pin sarcazme, persiflez: a șfichĭui moravurile. Ating ușor suprafața (ca rîndunica’n zbor apa). – Și sfl-.

ȘFICHIUI vb. 1. a biciui, (reg.) a sfîrcîi, a zbiciui, a zbiciula, (înv.) a smicura. (~ caii.) 2.* (fig.) a atinge, a împunge, a înțepa, a pișca. (Îl ~ cu vorba.)

șfichiui vb. v. IRONIZA. PERSIFLA. ZEFLEMISI.

ȘFICHIUIRE s. biciuire, șfichiuitură, (rar) biciuială. (~ cailor.)

șfichiuire s. v. IRONIZARE. PERSIFLARE. ZEFLEMISIRE.