ȘĂTRÚȚĂ, șătruțe, s. f. Diminutiv al lui șatră. [Var.: șetrúță s. f.] – Șatră + suf. -uță.

ȘETRÚȚĂ s. f. v. șătruță.

ȘĂTRÚȚĂ, șătruțe, s. f. Diminutiv al lui șatră. [Var.: șetrúță s. f.] – Șatră + suf. -uță.

ȘETRÚȚĂ s. f. v. șătruță.

ȘĂTRÚȚĂ, șătruțe, s. f. Diminutiv al lui șatră. (Atestat în forma șetruță) Să pune și-și întinde o țîr de șetruță cu merele cele scumpe și prind oamenii a se aduna în jurul lui. RETEGANUL, P. II 78. – Variantă: șetrúță s. f.

ȘETRÚȚĂ s. f. V. șătruță.

șătrúță (reg.) (șă-tru-) s. f., g.-d. art. șătrúței; pl. șătrúțe

șătrúță s. f. (sil. -tru-), g.-d. art. șătrúței; pl. șătrúțe

șătrúță, șătrúțe, s.f. (reg.) 1. cort mic al negustorilor ambulanți; șatră mică. 2. adăpost mic pentru vite sau unelte; șopron mic, șandrama.