ȘERPUÍ, șerpuiesc, vb. IV. Intranz. A avea sau a forma (în mișcare) o linie unduitoare, ca mersul șarpelui. – Șarpe + suf. -ui.

ȘERPUÍT, -Ă, șerpuiți, -te, adj. Care face cotituri, care șerpuiește; șerpuitor, cotit. – V. șerpui.

ȘERPUÍ, șerpuiesc, vb. IV. Intranz. A avea sau a forma (în mișcare) o linie unduitoare, ca mersul șarpelui. – Șarpe + suf. -ui.

ȘERPUÍT, -Ă, șerpuiți, -te, adj. Care face cotituri, care șerpuiește; șerpuitor, cotit. – V. șerpui.

ȘERPOÍ vb. IV v. șerpui.

ȘERPUÍ, șerpuiesc, vb. IV. Intranz. A avea (sau a forma în mișcare) o linie unduitoare ca mersul șarpelui; a undui. între munții cu granitul sur, Arieșul, șoseaua și linia îngustă a trenului șerpuiesc împletindu-se cu poduri de piatră. C. PETRESCU, S. 225. Apucase pe drumuri ce șerpuiau pe coasta Negrilesii. AGÎRBICEANU, S. P. 19. O cărăruie mică șerpuiește pe coastă. DUNĂREANU, CH. 104. Luci pe fața mării un fulger șerpuind. Urmat d-un tare trăsnet. BOLINTINEANU, O. 242. ◊ Fig. Ideea măreață a țării șerpuia prin suflete sub forma unoi fiori, ce se aninau de nimicurile trecătoare ale ceasului de acum. D. ZAMFIRESCU, R. 254. ◊ Tranz. În picioare lîngă sac, se-nțepeni și el, măsurînd cu ochii munții fugari care-și șerpuiau spinările negre în zarea albastră. MIRONESCU, S. A. 131. Soarele, la zori, șerpuiește munții Triestului cu chenare de rubin, iar la amiezi sparge și risipește curcubeie. DELAVRANCEA, S. 70. ♦ Tranz. A străbate, a brăzda cu linii ondulate. Cîmpiile... păreau o mare de omăt șerpuită ici-colea de dungulițe cenușii, ale cărora capete nu le mai zăreai. CONTEMPORANUL, VI 104. ◊ Fig. Fiori reci mă șerpuiră la gîndul că putea fi lipsă o treaptă și să lunec în gol. CAZABAN, V. 63. – Variantă: șerpói (ALECSANDRI, P. I 237) vb. IV.

ȘERPUÍT, -Ă, șerpuiți, -te, adj. Care șerpuiește, care face cotituri; unduios, cotit. Cînd timpul era frumos, o lua încetișor pe cărăruia șerpuită în curmezișul dealului ce se ridica în fața satului. VLAHUȚĂ, O. A. I 94. Susurul acestor izvoare o făceau să se uite galeș la ele și-i plăcea să le vază curgerea lor cea șerpuită ce aluneca pe pămînt. ISPIRESCU, E. 18. (Adverbial) Dopurile pocneau. Chelnerii se strecurau șerpuit printre perechi. C. PETRESCU, C. V. 311.

șerpuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șerpuiésc, imperf. 3 sg. șerpuiá; conj. prez. 3 să șerpuiáscă

șerpuí vb., ind. prez. 3 sg. șerpuiéște, imperf. 3 sg. șerpuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. șerpuiáscă

ȘERPUÍT adj. v. cotit.

Șerpuit ≠ direct

A ȘERPUÍ ~iésc intranz. (despre drumuri, râuri etc.) A face cotituri pe parcurs; a-și schimba direcția, formând o linie ondulată, ca mersul șarpelui. /șarpe + suf. ~ui

șerpuì v. a avea un curs întortochiat, a curge în zigzag (cum umblă șarpele); râul șerpuiește.

șerpuit a. sinuos: liniile șerpuite ale drumurilor OD.

șerpuĭésc v. intr. (d. șerpe). Înaintez ca mersu unuĭ șarpe, mă întind cu ocolurĭ, curg întortocheat: drumu, rîu șerpuĭește pin munțĭ.

ȘERPUIT adj. cotit, întortocheat, sinuos, sucit, șerpuitor, (rar) șerpuind, (înv. și reg.) șovăit, (înv.) serpentin. (Un drum ~.)