ȘERBÍE s. f. (în Evul Mediu) Condiție de dependență personală a țăranilor față de stăpânul lor; starea de șerb; iobăgie. – Șerb + suf. -ie.

ȘERBÍE s. f. Instituție feudală caracterizată prin starea de dependență personală a țăranului față de stăpânul feudal; starea de șerb; iobăgie. – Șerb + suf. -ie.

ȘERBÍE s. f. Instituție feudală care ținea pe țărani în stare de dependență față de proprietatea feudală a unui nobil; iobăgie, rumînie. Cu vreme se mută în despotie Care apoi pe tirani încunună. Acești duc pe norod la șerbie. BUDAI-DELEANU, Ț. 360.

șerbíe s. f., art. șerbía, g.-d. șerbíi, art. șerbíei

șerbíe s. f., art. șerbía, g.-d. șerbíi, art. șerbíei

ȘERBÍE s. v. iobăgie.

ȘERBÍE s. v. captivitate, robie, sclavie.

ȘERBÍE f. Dependență totală a țăranului de stăpânul feudal; stare de șerb; iobăgie. [Art. șerbia; G.-D. șerbiei; Sil. -bi-e] /șerb + suf. ~ie

șerbie f. stare de șerb: șerbia țăranului.

șerbíe f. (d. șerb). Vechĭ. Starea de șerb.

ȘERBIE s. (IST.) iobăgie, rumânie, vecinătate, vecinie, (livr.) servitute, (rar) servaj. (Starea de ~ a țăranilor.)

șerbie s. v. CAPTIVITATE. ROBIE. SCLAVIE.