ȘALGẮU, șalgăi, s. m. 1. (Înv.) Lucrător în ocnele de sare. 2. (Reg.) Condamnat la muncă în ocne; ocnaș. – Din magh. sóvágó.

ȘALGẮU, șalgăi, s. m. 1. (Înv.) Lucrător în ocnele de sare. 2. (Reg.) Condamnat la muncă în ocne; ocnaș. – Din magh. sóvágó.

ȘALGẮU, șalgăi, s. m. 1. (Învechit) Lucrător în ocnele de sare. (Atestat în forma șavgău) Curteni, șavgăi, târgoveți... sînt toți egali. NEGRUZZI, S. I 315. 2. (Regional) Condamnat la muncă în ocne; ocnaș. Apoi pleca singur să se deie legat la jandarmi... ca să-l întoarne între șalgăii salinei. POPA, V. 334. – Variantă: șavgău s. m.

ȘAVGẮU s. m. v. șalgău.

șalgắu (înv.) s. m., art. șalgắul; pl. șalgắi, art. șalgắii

șalgău s. m., art. șalgăul; pl. șalgăi, art. șalgăii

șalgắu (-ắi), s. m. – (Trans., Mold.) Miner care scoate sare. – Var. șaugău, șavgău. Mag. sóvágó (Cihac, II, 528; Drăganu, Lui I. Bianu, București 1927, p. 137; Graur, BL, III, 47).

ȘALGẮU ~i m. înv. 1) Muncitor în ocnele de sare. 2) Persoană condamnată la muncă în ocne; ocnaș. /<ung. sóvágó

șalgău m. Mold. cel ce taie sare la ocnă. [Și șaugău = ung. SÓVÁGÓ (din SÓ, sare, și VÁGÓ, taie)].

șalgắŭ m. (ung. sóvágó, d. só, sare, și vágó, tăĭetor). Trans. Mold. Băĭaș, măgiaș, tăĭetor de sare în ocnă. – Și șangăŭ, de unde vine numele Ceangăilor (Iorga, Ist. Arm. Rom. 1, 78) și șaŭgăŭ, șavgăŭ. V. ocnaș.

șaŭgắŭ, șavgắŭ, V. șalgăŭ.