ȘĂNȚUÍ, șănțuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A săpa un șanț; a înconjura (un loc) cu un șanț. 2. Refl. A lua forma unui șanț. ♦ Tranz. și refl. P. anal. (Rar; despre piele, obraz etc.) A (se) zbârci, a (se) încreți. – Șanț + suf. -ui.

ȘĂNȚUÍ, șănțuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A săpa un șanț; a înconjura (un loc) cu șanț. 2. Refl. A lua forma unui șanț. ♦ Tranz. și refl. P. anal. (Rar; despre piele, obraz etc.) A (se) zbârci, a (se) încreți. – Șanț + suf. -ui.

ȘĂNȚUÍ, șănțuiesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A săpa un șanț; a înconjura (un loc) cu șanț. ♦ Refl. Fig. A se adînci în formă de șanț. Brazda dintre sprîncene se șănțuise acum atît de adînc, încît amicul său. s-ar fi aflat îndrituit a crede că s-au abătut asupră-i toate urgiile biblice. C. PETRESCU, A. R. 17.

șănțuí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șănțuiésc, imperf. 3 sg. șănțuiá; conj. prez. 3 să șănțuiáscă

șănțuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șănțuiésc, impref. 3 sg. șănțuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. șănțuiáscă

A ȘĂNȚUÍ ~iésc tranz. 1) (terenuri, suprafețe etc.) A săpa făcând șanțuri. 2) A înconjura cu șanț. 3) fig. rar (fața, obrazul, pielea etc.) A face să se șănțuiască, să aibă riduri; a brăzda. /șanț + suf. ~ui

A SE ȘĂNȚUÍ se ~iéște intranz. 1) A căpăta forma unui șanț. 2) (fața, pielea etc.) A căpăta riduri. /șanț + suf. ~ui

șănțuì v. 1. a săpa un șanț; 2. a se înconjura cu șanțuri: Mihaiu se șănțui bine BĂLC.

șănțuĭésc v. tr. (d. șanț. Cp. cu sat). Înconjor cu șanț: a șănțui via. V. refl. Mă înconjor cu șanț, mă întăresc cu retranșamente. – Și șe- (vest și vechĭ).

șănțui, șănțuiesc v. t. (intl.) a tăia, a spinteca (pe cineva) cu cuțitul.