ȘĂGÁLNIC, -Ă, șăgalnici, -ce, adj. Care face glume; care provoacă râsul; glumeț, hazliu; poznaș, șugubăț. – Șagă + suf. -alnic.

ȘĂGÁLNIC, -Ă, șăgalnici, -ce, adj. (Despre oameni și manifestările lor) Glumeț, hazliu; poznaș, șugubăț. – Șagă + suf. -alnic.

ȘĂGÁLNIC, -Ă, șăgalnici, -e, adj. (Despre oameni și manifestările lor) Glumeț, hazliu; șugubăț, poznaș. Te-am cunoscut, fine Iorgule, după vorbele tale șăgalnice, a zîmbit ea. SADOVEANU, N. P. 45. Cînta cîntece șăgalnice. CREANGĂ, P. 108. Au venit ca să serbeze nunta gingașei mirese; feți-frumoși cu păr de aur, zmei cu solzii de oțele, Cititorii cei de zodii și șăgalnicul Pepele. EMINESCU, O. I 85. Ha, ha, ha! că șăgalnic mai ești, arhon sărdar. ALECSANDRI, T. 457. ◊ Fig. Șăgalnic, un cuc își chemă numele. C. PETRESCU, R. DR. 93. Stoluri albe de hulubi se adunau în salbe, se risipeau în joacă șăgalnică, se alungau gîngurind. id. ib. 287. Fluturi mulți, de multe neamuri, vin în urma lui un lanț, Top cu inime ușoare, toți șăgalnici și berbanți. EMINESCU, O. I 87. ◊ (Adverbial) Femeile și fetele alergau pe pajiște și chicoteau șăgalnic. CAMIL PETRESCU, O. I 315. – Variantă: șegálnic, -ă (SLAVICI, N. I 83) adj.

ȘEGÁLNIC, -Ă adj. v. șăgalnic.

șăgálnic (pop.) adj. m., pl. șăgálnici; f. șăgálnică, pl. șăgálnice

șăgálnic adj. m., pl. șăgálnici; f. sg. șăgálnică, pl. șăgálnice

ȘĂGÁLNIC adj. v. glumeț, hazliu, poznaș, vesel.

Șăgalnic ≠ melancolic

ȘĂGÁLNIC, -Ă, șăgalnici, -e, adj. Glumeț, hazliu, poznaș.

ȘĂGÁLNIC șăgalnică (șăgalnici, șăgalnice) 1) (despre persoane) Care este predispus spre șagă; înclinat să glumească. 2) (despre manifestări ale oamenilor) Care denotă bună dispoziție. /șagă + suf. ~alnic

șagalnic a. Mold. glumeț: Cupidon, un paj șagalnic EM. [V. șagă].

șăgálnic, -ă adj. (d. șagă). Est. Glumeț, ĭubitor de șăgĭ. – Fam. șa-, dar lit. șă- și rar șe-.

șegálnic, V. șăgalnic.

șăgalnic adj. v. GLUMEȚ. HAZLIU. POZNAȘ. VESEL.