Ș1, ș, s. m. 1. A douăzeci și treia literă a alfabetului limbii române. 2. Sunet notat cu această literă (consoană constrictivă prepalatală surdă). [Pr.: șe, și. – Pl. și: (1, n.) ș-uri]

Ș2 interj. (De obicei prelungit) Cuvânt folosit pentru a-i cere cuiva să tacă, să păstreze tăcere. – Onomatopee.

Ș1 s. m. invar. A douăzeci și treia literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană constrictivă prepalatală surdă (2)). [Pr.: șe]

Ș2 interj. (De obicei prelungit) Cuvânt folosit pentru a-i cere cuiva să tacă, să păstreze tăcere. – Onomatopee.

Ș s. m. invar. A douăzeci și una literă a alfabetului, numită «șe», și sunetul corespunzător; este o consoană constrictivă prepalatală surdă.

Ș s. m. invar. A douăzeci și una[1] literă a alfabetului, numită „șe”, și sunetul corespunzător.[1]

ș1 (literă) [cit. șe / șî] s. m. / s. n., pl. ș / ș-uri

ș2 (sunet) [cit. șî] s. m., pl. ș

ș3 / șșș interj.

șșș v. ș3

Ș, ș s. m. invar. [cit. șe]

ș/șșș interj.

șșș v. ș

ș m. A doŭă-zecea literă a alfabetuluĭ românesc. Sunetu eĭ e ca a luĭ s pronunțat maĭ în ăuntru guriĭ, ca și j față de z. Sunetu ș e foarte șuĭerător și e întrebuințat cînd vrem să impunem tăcere fără să strigăm, ca în șt. – El e reprezentat în multe felurĭ în diferite alfabete, precum: ch (fr.), sce (it.), sch (germ.), sh (engl.), s (ung.), sz (pol.), š (ceh. cr.). Greciĭ nu-l aŭ și nicĭ nu-l pot pronunța bine. Eĭ aŭ, ca și Ĭtalieniĭ și Spanioliĭ, un s intermediar între s și ș. V. cele spuse la s.

Ș s. m. invar. A douzeci și treia literă a alfabetului limbii române; sunet notat prin această literă (consoană fricativă prepalatală surdă).