ĂL, A, ăi, ale (
Munt. în vorbirea puțin îngrijită, precedînd un nume) Cel, cea. Fiecare nevastă, afară de a întîi, a venit în casa lui bunicu-tău cu copiii de la alt bărbat. STANCU, D. 94. Bărbat are bun... Ca pîinea a bună. PANN, P. V. II 97. ◊ (Substantive adjective, locuțiuni adverbiale etc.) Ale rele să le spele, ale bune să s-adune. ◊ (Cu valoare de
pron. dem.) Treceam pe drum alaltăieri cu căruța, pe un’se de termină moșia beiului, a din Vădastra. DUMITRIU, B. F. 26. ◊ Ăl de... = cel care. Ăl de știe carte are patru ochi. ♦ (Adjectival) Renumit; (ironic, mai ales în construcții negative) cine știe ce. Că doar nu ești ăl voinic, Ci, bade, ești de nimic. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 232. – Forme gramaticale:
gen.-
dat. sg. ălui, ălei,
gen.-
dat. pl. ălor.
ĂL, A, ăi, ale,
adj. dem. (În vorbirea puțin îngrijită) Cel, cea. ◊ (Cu valoare de
pron. dem.) Moșia beiului, a din Vădastra (DUMITRIU). ♦ Renumit; (
ir.) cine știe ce. Că doar nu ești ăl voinic, Ci, bade, ești de nimic (JARNÍK-BÎRSEANU). [Gen.-dat.
sg.: ălui, ălei; gen.-dat.
pl.: ălor] –
Lat. illum, illa. ăl, a pron. și art., pl. ăĭ, ale;
ăla, aĭa, pl. ăĭa, alea. Vest. Cel, cea: ăl-lalt (cel-lalt). Vorba ăluĭa, vorba celuĭa, adică „după cum zice o vorbă, un proverb”.