ÎNVIORÁ, înviorez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) face (mai) vioi; a (se) trezi din amorțeală; a (se) dezmorți, a reveni sau a face să-și revină în simțiri; p. ext. a (se) însufleți, a (se) înveseli; a (se) îmbărbăta. [Pr.: -vi-o-] – Et. nec.

ÎNVIORÁ, înviorez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) face (mai) vioi; a (se) trezi din amorțeală; a (se) dezmorți, a reveni sau a face să-și revină în simțiri; p. ext. a (se) însufleți, a (se) înveseli; a (se) îmbărbăta. [Pr.: -vi-o-] – Et. nec.

ÎNVIORÁ, înviorez, vb. I. Tranz. A face să fie, să devină vioi; a trezi, a scoate din amorțeală, a da iarăși viață, a dezmorți; p. ext. a însufleți, a înveseli, a îmbărbăta. Suflu peste flori să mi le înviorez. SAHIA, N. 25. Un copil, doi, te mai înviorează, ai pentru ce trăi. DELAVRANCEA, la TDRG. Cum te-nviorează, cum te-nalță și te umple de încredere simpla atingere c-un suflet mare! VLAHUȚĂ, O. A. 488. ◊ Absol. Strașnică toamnă! Înviorează, călește puteri ostenite. TOMA, C. V. 396. ◊ Refl. După ce mîncară... se înviorară cu o cupă de vin. SADOVEANU, O. VII 77. ◊ Intranz. (Rar) Cînd văzu pe fiul său... i se păru a înviora olecuță. ISPIRESCU, L. 126. ♦ Refl. Fig. A se anima. Se înviorează curtea de oameni și de mișcare și de zgomot. REBREANU, R. II 49. – Pronunțat: -vi-o-.

înviorá (a ~) (-vi-o-) vb., ind. prez. 3 învioreáză

înviorá vb. (sil. -vi-o-), ind. prez. 1 sg. învioréz, 3 sg. și pl. învioreáză; conj. prez. 3 sg. și pl. învioréze

ÎNVIORÁ vb. 1. a (se) redresa, a (se) reface, a (se) restabili, a (se) revigora, (reg.) a (se) învioșa, (fig.) a (se) remonta. (S-a mai ~ după criză.) 2. v. însufleți. 3. a (se) împrospăta. (Florile din vază s-au ~.) 4. v. ațâța. 5. v. activa.

A se înviora ≠ a se veștezi

înviorá (învioréz, înviorát), vb. – A face mai vioi, a dezmorți, a însufleți. De la viu, prin intermediul unui pl. ipotetic *viuri, ca în paralelismul fumuri › înfumura, gînduri › îngîndura. Pentru prezența acestui pl. ipotetic, cf. cărturar, înfășura, înhăinura. În general se admite ca etimon un lat. *invῑvŭlāre (Pușcariu, Conv., lit., XXXIX, 325; Drăganu, Dacor., II, 617; Pușcariu 903; DAR), ipoteză ce nu pare convingătoare. Pușcariu, Dacor., IV, 704 și DAR sugerează de asemenea un lat. *invibrāre, tot inacceptabil. – Der. înviorător, adj. (care înviorează, răcoritor). Cf. vioară, învioșa.

A ÎNVIORÁ ~éz tranz. A face să se învioreze. /<lat. invivulare

A SE ÎNVIORÁ mă ~éz intranz. 1) (despre ființe) A deveni (mai) vioi. 2) fig. (despre natură) A se trezi din nou la viață; a renaște; a reînvia. /<lat. invivulare

înviorà v. a (se) însufleți, a căpăta vieață: obrajii i se înviorară. [Dela un primitiv viura = lat. *VIVULARE, tras din vivere (v. învia)].

învioréz v. tr. (d. vioarî 1). Redaŭ vigoare, întăresc: ceaĭu ĭ-a maĭ înviorat. Fig. Însuflețesc, bucur: vestea bună l-a înviorat. V. refl. Recapăt vigoare: spălîndu-se cu apă rece, s’a înviorat. Fig. Mă bucur: s’a înviorat auzind vestea asta.

ÎNVIORA vb. 1. a (se) redresa, a (se) reface, a (se) restabili, (reg.) a (se) învioșa, (fig.) a (se) remonta. (S-a mai ~ după răul avut.) 2. a (se) anima, a (se) însufleți. (Atmosfera s-a mai ~.) 3. a (se) împrospăta. (Florile s-au ~.) 4. a ațîța, a înteți, (rar) a scotoci, (pop.) a zădărî. (A ~ focul.) 5. a activa, a dinamiza, a intensifica, a stimula. (A ~ o activitate, un proces.)