ÎNVESTITÚRĂ, învestituri, s. f. Act prin care cineva este învestit cu o demnitate. ♦ (În societatea medievală) Ceremonie solemnă prin care o persoană era învestită cu o demnitate, cu un drept etc. de către seniorul său. – Învesti + suf. -tură (după fr. investiture).

ÎNVESTITÚRĂ, învestituri, s. f. Act prin care cineva este învestit cu o demnitate. ♦ (În societatea medievală) Ceremonie solemnă prin care o persoană era învestită cu o demnitate, cu un drept etc. de către seniorul său. – Învesti + suf. -tură (după fr. investiture).

ÎNVESTITÚRĂ, învestituri, s. f. (În orînduirea feudală) Act solemn prin care o persoană era învestită cu o demnitate, intra în posesia unei feude, a unui rang etc. La vizita de învestitură făcută sultanului, a îmbrîncit cu piciorul papucii oficiali. HOGAȘ, DR. II 176.

învestitúră s. f., g.-d. art. învestitúrii; pl. învestitúri

învestitúră s. f., g.-d. art. învestitúrii; pl. învestitúri

ÎNVESTITÚRĂ s. v. împuternicire.

ÎNVESTITÚRĂ s.f. 1. Act solemn prin care în evul mediu cineva era învestit cu o demnitate, cu un drept etc. ♦ Actul prin care seniorul acorda vasalului său un beneficiu, o feudă. ♦ Act de numire și de confirmare în funcții ecleziastice a unui prelat. 2. Act prin care un partid politic desemnează un candidat pentru o funcție electivă. [Var. investitură s.f. / cf. it. investitura, fr. investiture].

ÎNVESTITÚRĂ s. f. 1. (în evul mediu) act solemn prin care cineva era învestit cu o demnitate, cu un drept etc. ◊ act prin care seniorul acorda vasalului său un beneficiu, o feudă. 2. act de numire și de confirmare în funcție a unui prelat. 2. act prin care un partid politic desemnează un candidat pentru o funcție electivă. 4. vot de ~ = act prin care o adunare (parlament) dă unui om de stat misiunea de a constitui guvernul. (< fr. investiture)

ÎNVESTITÚRĂ ~i f. Act prin care cineva este învestit cu o demnitate. /a învesti + suf. ~tură

învestitură f. 1. act prin care se investia pe cineva cu o demnitate ecleziastică, cu un feud; 2. punere în posesiune oficială a unei țări: învestitura la Constantinopole a lui Cuza-Vodă (1861), a lui Carol (1866).

ÎNVESTITURĂ s. împuternicire, învestire. (A primit ~.)

ÎNVESTITÚRĂ (< fr., lat.) s. f. (În Ev. med.) Act solemn prin care o persoană era învestită cu o demnitate, cu un drept etc. ♦ Actul prin care seniorul acorda vasalului său un beneficiu sau un feud. ♦ Actul de numire și de confirmare în funcție a unui prelat. Până la sfârșitul sec. 11, dreptul de î. a aparținut, de fapt, puterii laice (regelui, în Anglia; împăratului, în Germania). Ca urmare va interzicerii (1075), de către papa Grigore al VII-lea, împăratului german Henric al IV-lea să numească și să confirme clerul înalt în funcții bisericești, se accentuează lupta dintre puterea laică și cea papală (numită lupta pentru î.), care se va încheia în 1122 printr-un compromis, cunoscut sub numele de Concordatul de la Worms.