ÎNVERIGÁ, înveríg, vb. I. Tranz. (Rar) A fixa într-o verigă, într-un belciug; (cu privire la uși) a zăvorî. Lanțul era înverigat solid. C. PETRESCU, Î. II 144. Apucă-te, zic, de muncă și nu umbla haimănind Și ușile unei, altei înverigînd și păzind. PANN, P. V. I 141.

ÎNVERIGÁ, înverig, vb. I. Tranz. (Rar) A fixa, a lega în verigi, în lanțuri. – Din în- + verigă.

înverigá vb., ind. prez. 1 sg. înveríg, 3 sg. și pl. înverígă; conj. prez. 3 sg. și pl. înveríge

ÎNVERIGÁ vb. v. asedia, împresura, încercui, înconjura.

A ÎNVERIGÁ înveríg tranz. rar A prinde cu verigi. /în + verigă

înverigá, înveríg, vb. I (înv.) 1. (despre obiecte) a pune veriga (la o ușă), a strânge într-o verigă (roata, fluierul). 2. (despre oameni) a pune, a lega în verigi (în lanțuri). 3. a înconjura, a asedia o cetate.

înverigáre s.f. (înv.) 1. legare, strângere; punere în verigi. 2. înconjurare, împresurare, asediere.

înverigà v. a lega în verige de fier: a înveriga o roată.

înveríg, a -á v. tr. (d. verigă). Rar. Zăvorăsc. V. refl. Mă zăvorăsc, mă încuĭ în casă.

înveriga vb. v. ASEDIA. ÎMPRESURA. ÎNCERCUI. ÎNCONJURA.