Dicționare ale limbii române

10 definiții pentru învățăcel

ÎNVĂȚĂCÉL, învățăcei, s. m. (Fam.) Școlar, elev, discipol; ucenic. – Învățat + suf. -el.
ÎNVĂȚĂCÉL, învățăcei, s. m. (Fam.) Școlar, elev, discipol; ucenic. – Învățat + suf. -el.
ÎNVĂȚĂCÉL, învățăcei, s. m. (Învechit; azi arhaizant sau familiar) Școlar, elev, discipol; ucenic. Boierul Ștefan a fost învățăcel la venețieni și luptător la Trapezunt. SADOVEANU, F. J. 517. Nici un fierar n-avea în fierăria sa atîția învățăcei ca dînsul. SBIERA, P. 248. Învățături pe care zeiasca dădacă le împărtășise învățăcelului ei. ODOBESCU, S. III 286.
învățăcél s. m., pl. învățăcéi, art. învățăcéii
învățăcél s. m., pl. învățăcéi, art. învățăcéii
ÎNVĂȚĂCÉL s. v. discipol.
ÎNVĂȚĂCÉL ~i m. fam. 1) Tânăr care învață într-o școală; elev; școlar. 2) Persoană care urmează un maestru; discipol. 3) Tânăr care învață o meserie; ucenic. /învățat + suf. ~el
învățăcel m. 1. școlar; 2. ucenic.
învățăcél m., pl. eĭ (după germ. lehrling). Trans. Bucov. Barb. Ucenic, elev.
ÎNVĂȚĂCEL s. discipol, elev, ucenic, (livr.) cirac, (înv.) școlar. (~ al unui maestru.)

învățăcel dex online | sinonim

învățăcel definitie

Intrare: învățăcel
învățăcel substantiv masculin