ÎNVẮȚ s. n. 1. Obicei, obișnuință, nărav, deprindere (rea). 2. Povață, sfat, îndemn. – Din învăța (derivat regresiv).

ÎNVĂȚÁ, învắț, vb. I. 1. Tranz. A transmite cuiva (sistematic) cunoștințe și deprinderi dintr-un domeniu oarecare; a iniția pe cineva într-o meserie, știință, artă etc. 2. Tranz. A sfătui, a povățui pe cineva să facă ceva (arătându-i cum să procedeze). 3. Tranz. A dobândi cunoștințe prin studiu, a ajunge prin muncă sistematică să cunoști o meserie, o artă, o limbă etc.; a studia. ♦ A-și întipări în minte ceva pentru a putea reproduce; a memora. 4. Tranz. și refl. A (se) deprinde, a (se) obișnui, a (se) familiariza. 5. Tranz. A trage o învățătură, a căpăta experiență. ◊ Expr. (Tranz. și refl.) A (se) învăța minte = a câștiga sau a face să câștige experiență, a trage sau a face să tragă învățăminte dintr-o întâmplare neplăcută. – Lat. *invitiare (< vitium „viciu”).

ÎNVẮȚ s. n. 1. Obicei, obișnuință, nărav, deprindere (rea). 2. Povață, sfat, îndemn. – Din învăța (derivat regresiv).

ÎNVĂȚÁ, învắț, vb. I. 1. Tranz. A transmite cuiva (sistematic) cunoștințe și deprinderi dintr-un domeniu oarecare; a iniția pe cineva într-o meserie, știință, artă etc. 2. Tranz. A sfătui, a povățui pe cineva să facă ceva (arătându-i cum să procedeze). 3. Tranz. A dobândi cunoștințe prin studiu, a ajunge prin muncă sistematică să cunoști o meserie, o artă, o limbă etc.; a studia. ♦ A-și întipări în minte ceva pentru a putea reproduce; a memora. 4. Tranz. și refl. A (se) deprinde, a (se) obișnui, a (se) familiariza. 5. Tranz. A trage o învățătură, a căpăta experiență. ◊ Expr. (Tranz. și refl.) A (se) învăța minte = a câștiga sau a face să câștige experiență, a trage sau a face să tragă învățăminte dintr-o întâmplare neplăcută. – Lat. *invitiare (< vitium „viciu”).

ÎNVẮȚ s. n. 1. Obicei, obișnuință, deprindere. Baba și-a uitat învățul: Bate-njură, dă din mîni: Dracilor, sînteți păgîni? Maica mea! Să stai cu bățul Ca la cîni! COȘBUC, P. I 226. Se lepăda de un învăț cu care trupul omului atît de lesne se deprinde. SLAVICI, la TDRG. Învățul are și dezvăț, nu știi dumneata? CARAGIALE, O. I 64. 2. Povață, sfat, îndemn. Îi spuse cum au rămas orfani de mamă... cum apoi, la învățul mașterii-sa, tată-so-i dudui, adecă-i făcu pierduți prin pădure. RETEGANUL, P. I 47. Ce-ai făcut, măicuța mea? – Am și dăruit pe roșul, După cum ți-a fost învățul. TEODORESCU, P. P. 529.

ÎNVĂȚÁ, învắț, vb. I. Tranz. 1. (Cu privire la cunoștințe, deprinderi, lecții etc.) A-și însuși, a asimila; a studia. Radu își învăța lecțiile pentru a doua zi. VLAHUȚĂ, O. A. I 105. Nu știe regulele vînătoriei... și voiește cu toate aceste să le învețe. ODOBESCU, S. III 11. Copilărise cu Ciubăr-vodă, cu care învățase carte la dascalul Pascal. NEGRUZZI, S. I 246. ◊ (Urmat de un infinitiv sau de o completivă) A învățat să cînte. ▭ Solul Chinei e bogat în minereuri și tinerii tehnicieni chinezi trebuie să învețe a le exploata. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 383, 6/5. Am învățat a călări pe deșelate. SADOVEANU, O. I 503. ◊ Absol. Te-am întîlnit în parc mai de curînd, Cu alți studenți pe-o bancă învățînd. D. BOTEZ, F. S. 11. Gheorghe se ducea să învețe pe sub copaci, în grădină. VLAHUȚĂ, O. A. I 118. Nicu Bălcescu avea o mare dorință de a învăța. GHICA, S. A. 141. ◊ Refl. Să mă-nvăț și eu a scrie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. 2. (Cu un al doilea complement, indicînd persoana instruită) A transmite (cuiva) un sistem de cunoștințe și deprinderi într-un domeniu oarecare. V. instrui. Se silea din răsputeri să învețe pe Briceag un cîntec nou. REBREANU, I. 21. Să-i dai un băiet să-l învețe cojocăria. CREANGĂ, P. 31. Îl hrănesc, îl îmbracă și îl învață carte. GOLESCU, Î. 56. Dascăle prea învățate, Cel ce-nveți școlarii carte. TEODORESCU, P. P. 254. 3. A deprinde, a obișnui, a deda (pe cineva cu ceva), a face (pe cineva) să se deprindă cu ceva, să-i vină gustul de a face ceva. Tu m-ai învățat să cînt Din copilărie. IOSIF, P. 54. ◊ (Poetic) Alungă patimile mele, Pe veci strigarea lor o frînge Și de durerea altor inimi Învață-mă, stăpîne-a plînge. GOGA, P. 6. ◊ Expr. (Mai ales în amenințări) A învăța (pe cineva) minte = a pedepsi (pe cineva) pentru a-l face să nu mai repete o greșeală, a da (cuiva) o pedeapsă exemplară. Fă-mi loc să-l învăț eu minte! DUMITRIU, N. 60. (Eliptic) Scoboară-te jos, tîlharule, că te-oi învăța eu! CREANGĂ, O. A. 57. A învăța (sau, refl., a se învăța) minte = a (se) cuminți. Te-i învăța tu minte de altă dată. CREANGĂ, P. 146. Gură, tu, învață minte, nu mă spune nimănui! EMINESCU, O. I 80. ◊ Refl. Binele te-nvaț-a-l face Ca albina mierea ei. VLAHUȚĂ, O. A. 27. Se învățase și el... a le alege așa, de pe deasupra. CREANGĂ, P. 167. Cu nărav te-ai învățat! TEODORESCU, P. P. 152. ◊ Refl. pas. Calul bătrîn nu se învață în ham. ♦ A sfătui, a povățui (pe cineva) să facă ceva (arătîndu-i cum să procedeze). Făcu precum o învăță calul. ISPIRESCU, L. 18. Ce să faci? Să te învăț eu: boii tăi sînt mari și frumoși; ia-i și-i du la iarmaroc. CREANGĂ, P. 39. Tomșa! el te-a învățat a vorbi cu atîta dîrzie? NEGRUZZI, S. I 139. 4. A trage o învățătură, a căpăta experiență. Am învățat din întîmplarea asta că dușmanul se folosește de toate mijloacele. CAMILAR, TEM. 101. ◊ Absol. Pentru comuniști este lege a învăța din experiența maselor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2704. Noi, scriitorii, învățăm de la scriitorii sovietici, care au în urma lor o experiență de peste treizeci de ani. STANCU, U.R.S.S. 153. ◊ Refl. Cît are omul în lume viață Tot mereu învață și nu se învață. PANN, P. V. I 13. Să se-nvețe maicele Cum să-și deie fetele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 172.

învắț s. n.

învățá (a ~) vb., ind. prez. 3 înváță

învăț s. n.

învățá vb., ind. prez. 1 sg. învăț, 3 sg. și pl. înváță, perf. s. 1 sg. învățái

ÎNVĂȚ s. v. cusur, dar, defect, deprindere, îndemn, îndrumare, învățătură, meteahnă, nărav, obicei, obișnuință, patimă, povață, povățuire, sfat, viciu, vorbă.

ÎNVĂȚÁ vb. 1. v. studia. 2. a studia, (înv.) a pedepsi, a ștudirui, (grecism înv.) a spudaxi. (~ istoria; ~ la geografie.) 3. a citi, a studia. (A ~ cursul de la un capăt la altul.) 4. a se pregăti, a se prepara, a studia. (A ~ serios pentru examene.) 5. v. asimila. 6. v. memoriza. 7. v. instrui. 8. a (se) iniția, a (se) instrui. (A ~ pe cineva într-o disciplină.) 9. v. însuși. 10. v. îndruma. 11. v. sfătui. 12. v. aclimatiza.

ÎNVĂȚÁ vb. v. comanda, decide, dispune, fixa, hotărî, ordona, porunci, stabili, statornici.

Învăț ≠ dezvăț

A (se) învăța ≠ a (se) dezvăța

A se învăța ≠ a se debarasa, a se dezbăra

învățá (învắț, învățát), vb. – 1. A deprinde, a obișnui. – 2. A instrui, a transmite cunoștințe. – 3. A se instrui, a studia. – 4. A Învăța pe de rost, a ști pe dinafară. – 5. A catehiza, a îndoctrina. – 6. A disciplina, a cuminți. – 7. (Înv.) A porunci, a ordona. – 8. A sfătui. – Mr. (a)nveț, (a)nvețare, megl. anveț, anvițari, istr. (an)mețu. Lat. *invĭtiāre, de la vĭtium (Lexiconul de la Buda, Pușcariu 898; Candrea-Dens., 895; REW 4536; Densusianu, GS, II, 10; DAR), cf. it. invezzare, avvezare „a deprinde” (calabr. ambizzari „a învăța”), prov. envezar, v. fr. envoisier, v. cat. avesar (sp. anviso „înțelept, prudent”, cf. Berceo, Milagros, 14); pentru lat. *vĭtiāre, cf. port. vezar și Gamillscheg, s. v. apprivoiser. Der. învățat, adj. (instruit; s. m., savant, erudit, om cult); învățăcel, s. m. (discipol, elev; ucenic), dim. de la cuvîntul anterior (ipoteza unui model germ. Lehrling › Lehrer, sugerată de DAR, nu pare necesară); învățămînt, s. n. (învățătură; domeniul și activitatea de instruire și educare) format ca fr. enseignement de la enseigner; învățător, adj. (instructiv, care instruiește); învățător, s. m. (instructor, pedagog, institutor; astăzi, persoană care predă în primele clase școlare; înv., sfetnic); învățătoare, s. f. (femeie care predă în primele clase școlare); învățătoresc, adj. (de învățător, didactic); învățătorie, s. f. (rar. învățătură); învăț, s. n. (nărav, viciu; instrucție, învățătură; rar, sfat), deverbal de la învăța; învățătură, s. f. (instrucțiune; studiu, cultură, știință, înțelepciune; lecție, povață; morală (de fabulă), concluzie moralizatoare; sfat; înv., poruncă); desvăța, vb. (a dezobișnui); desvăț, s. n. (acțiunea de a dezvăța de un obicei prost).

ÎNVẮȚ ~uri n. pop. 1) Obicei rău; deprindere rea; nărav; apucătură. ◊ Tot ~ul are și dezvăț constrâns de împrejurări, te dezobișnuiești de orice deprindere. 2) Argumentare menită să convingă pe cineva să procedeze într-un anumit fel. /v. a învăța

A ÎNVĂȚÁ învăț 1. tranz. 1) (activități, acțiuni, procese) A însuși prin eforturi susținute. ~ o meserie. 2) (persoane) A face să capete cunoștințe și/sau deprinderi într-un domeniu oarecare; a pregăti; a instrui; a prepara. ◊ ~ minte a pedepsi pentru a-i da învățătură pe viitor. 3) A susține cu sfaturi, cu recomandări (cum trebuie procedat într-o situație sau alta); a sfătui; a povățui; a îndruma. 4) (lecții, poezii, roluri etc.) A reține în memorie; a memoriza. 2. intranz. pop. A urma cursurile (unei instituții de învățământ); a-și face studiile. /<lat. invitiare

A SE ÎNVĂȚÁ mă învăț intranz. A căpăta anumite deprinderi; a se deprinde. /<lat. invitiare

învăț n. 1. obiceiu, deprindere (mai ales rea): învățul are și desvăț; 2. învățătură: să le fie de învăț OD. [Istroromân văț = lat. VITIUM: sensul s’a generalizat în deprindere (rea sau bună)].

învățà v. 1. a se deprinde (în genere cu ceva rău); 2. a sfătui, a îndemna pe cineva: rău ai fost învățat; 3. a dobândi cunoștințe: a învăța latinește; 4. a da învățătură, a instrui: învață-l gramatica. [Lat. *INVITIARE din VITIUM, apucătură rea].

1) învắț n., pl. urĭ (d. mă învăț). Învățătură de minte: să le fie spre învăț. Deprindere, obiceĭ: învățu are și dezvăț, dacă te-aĭ deprins cu ceva bun cînd eștĭ bogat orĭ aĭ posibilitatea de a-l avea, te poțĭ dezvăța cînd eștĭ sărac orĭ nu-l poțĭ avea.

2) învắț, a -á v. tr. (lat. *in-vĭtiare, d. vĭtium, vițiŭ; it. invezzare și avvezzare, a deprinde, sard. imbitssare, pv. sp. [en]vezar, vfr. envoisier, pg. vezar, înț. pmt. a fost „a deprinde la ceva răŭ”, apoĭ numaĭ „a deprinde”, apoĭ „a instrui”. – Învăț, învețĭ, învață; să învăț, să învețĭ, să învețe). Instruĭesc, îl deprind pe altu să scrie și să citească orĭ să facă alt lucru: profesoru îĭ învață pe elevĭ latinește (latina, matematica, desemnu, dansu, scrima), ofițeru îĭ învață pe soldațĭ călăria (ochirea, lupta), cizmaru îl învață pe ucenic cizmăria. Sfătuĭesc, îndemn: el m’a învățat să muncesc, să fur. Dresez: învăț un cîne să sară pin cerc. Mă instruĭesc, studiez, capăt știință: elevu învață latinește cu profesoru (saŭ de la profesor). V. refl. Mă deprind, ĭaŭ un obiceĭ: m’am învățat să beaŭ ceaĭ, să fumez. Învăț minte pe cineva, îl regulez, îl pun la regulă, îl pedepsesc pentru îndrăzneală: Cezar l-a învățat minte pe Ariovist. Mă învăț minte, mă cumințesc, mă astîmpăr: Ariovist s’a învățat minte după ce l-a învins Cezar.

învăț s. v. CUSUR. DAR. DEFECT. DEPRINDERE. ÎNDEMN. ÎNDRUMARE. ÎNVĂȚĂTURĂ. METEAHNĂ. NĂRAV. OBICEI. OBIȘNUINȚĂ. PATIMĂ. POVAȚĂ. POVĂȚUIRE. SFAT. VICIU. VORBĂ.

învăța vb. v. COMANDA. DECIDE. DISPUNE. FIXA. HOTĂRÎ. ORDONA. PORUNCI. STABILI. STATORNICI.

ÎNVĂȚA vb. 1. a se instrui, a studia, (înv. și reg.) a se pricopsi. (~ în permanență.) 2. a studia, (înv.) a pedepsi, a ștudirui, (grecism înv.) a spudaxi. (~ istoria; ~ la geografie.) 3. a citi, a studia. (A ~ cursul de la un capăt la altul.) 4. a se pregăti, a se prepara, a studia. (A ~ serios pentru examene.) 5. a asimila, a-și însuși. (A ~ întreaga materie.) 6. a memora, a memoriza, a repeta, (reg.) a proba. (A ~ o poezie.) 7. a instrui, (rar) a școli, (înv.) a certa, a mustrui, a muștrului, a pedepsi. (A ~ elevii.) 8. a (se) iniția, a (se) instrui. (A ~ pe cineva într-o disciplină.) 9. a deprinde, a-și însuși, a prinde. (Nu e meșteșug pe care să nu-l poată ~.) 10. a îndruma, a povățui, a sfătui, (livr.) a consilia, (înv.) a mîngîia. (L-a ~ ce să facă.) 11. a dăscăli, a îndruma, a povățui, a sfătui. (I-a ~ multă vreme.) 12. a (se) aclimatiza, a (se) acomoda. a (se) adapta, a (se) deda, a (se) deprinde, a (se) familiariza, a (se) obișnui, (reg.) a (se) hîrsi. (S-a ~ cu noile condiții de viață.)

ARTES OMNES PERDOCET PAUPERTAS (lat.) sărăcia te învață toate meșteșugurile – Plaut, „Stichus”, 178.

DOCENDO DISCIMUS (lat.) învățând pe alții, învățăm pe noi – Prin transmitere, cunoștințele noastre se consolidează și se îmbogățesc.

FAS EST ET AB HOSTE DOCERI (lat.) este îngăduit să înveți (chiar) de la dușman – Ovidiu, „Metamorphoseon libri”, IV, 428.

NON SCHOLAE, SED VITAE DISCIMUS (lat.) nu învățăm pentru școală, ci pentru viață – Seneca, „Epistulae ad Lucillium”, 106. Instruirea nu este un scop în sine. Ea are în vedere pregătirea omului pentru viața socială.

PUDOR DOCERI NON POTEST, NASCI POTEST (lat.) pudoarea nu se poate învăța, ea este înnăscută – Publilius Syrus, „Sententiae”, 580.

a învăța pasărea să zboare expr. (iron. – d. oameni) a învăța un lucru pe cineva mai competent / mai experimentat decît sine în respectivul domeniu.

a-l învăța pe taică-său să facă copii expr. v. a învăța pasărea să zboare.