ÎNTUNECÍME, întunecimi, s. f. Întuneric adânc, de nepătruns; beznă, obscuritate. ◊ (Pop.) Întunecime de soare = eclipsă de soare. – Întuneca + suf. -ime.

ÎNTUNECÍME, întunecimi, s. f. Întuneric adânc, de nepătruns; beznă, obscuritate. ◊ (Pop.) Întunecime de soare = eclipsă de soare. – Întuneca + suf. -ime.

ÎNTUNECÍME, întunecimi, s. f. Întuneric adînc, beznă, obscuritate. Pădurea se desfăcea ca două aripi negre, prin întunecimea serii. SADOVEANU, O. IV 465. Și sosind l-al porții prag, Vom vorbi-n întunecime. EMINESCU, O. I 55. Apriga furtună Prin neagra-ntunecime răspînde reci fiori. ALECSANDRI, P. A. 110. ◊ (Personificat) Cu vreascuri uscate, puse mai dinainte la adăpost, ațîțai un foc uriaș, și întunecimile îngrozite fugiră să-și adăpostească frica lor la marginile cele mai depărtate ale pămîntului. HOGAȘ, M. N. 179. ◊ (Popular) Întunecime de soare = eclipsă de soare.

întunecíme s. f., g.-d. art. întunecímii; pl. întunecími

întunecíme s. f., g.-d. art. întunecímii; pl. întunecími

ÎNTUNECÍME s. 1. v. beznă. 2. v. întuneric.

Întunecime ≠ lumină

ÎNTUNECÍME ~i f. Întuneric de nepătruns; beznă. /întúnec + suf. ~ime

întunecime f. 1. întuneric adânc; 2. întunecarea soarelui sau a lunei, eclipsă; 3. fig. lipsă de civilizațiune, barbarie: îți place peste țară să’ntinzi întunecime AL.

întunecíme f. Mare întuneric, întuneric. Eclipsă de soare orĭ de lună. Fig. Incultură.

ÎNTUNECIME s. 1. beznă, întunecare, întuneric, negură, obscuritate, (livr.) tenebre (pl.), (rar) negureală, (Transilv.) șutic, (înv.) întunec, întunericime, (fig.) negru, noapte. (Era o ~ de nepătruns.) 2. întuneric, obscuritate, umbră. (~ nopții se întinde peste natură.)