întunec definitie

2 intrări

19 definiții pentru întunec

ÎNTUNECÁ, întúnec, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) face întunecos, obscur; a (se) lipsi de lumină. ♦ Refl. impers. A se însera, a se înnopta, a se înnegura. 2. Refl. (Despre corpuri cerești; la pers. 3) A-și pierde strălucirea, a suferi o eclipsă. ♦ Tranz. Fig. A eclipsa, a umbri; a face să nu se mai vadă (bine). ♦ Refl. Fig. A-și micșora sau a-și pierde capacitatea de a gândi. 3. Tranz. și refl. Fig. A (se) posomori; a (se) întrista. 4. Refl. A se închide la culoare. – Probabil lat. in-tunicare „a acoperi cu o tunică”.
ÎNTUNECÁ, întúnec, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) face întunecos, obscur; a (se) lipsi de lumină. ♦ Refl. impers. A se însera, a se înnopta, a se înnegura, 2. Refl. (Despre corpuri cerești; la pers. 3) A-și pierde strălucirea, a suferi o eclipsă. ♦ Tranz. Fig. A eclipsa, a umbri; a face să nu se mai vadă (bine). ♦ Refl. Fig. A-și micșora sau a-și pierde capacitatea de a gândi. 3. Refl. Fig. A se posomorî; a se întrista. 4. Refl. A se închide la culoare. – Probabil lat. in-tunicare „a acoperi cu o tunică”.
ÎNTÚNEC s. n. (Rar) Întuneric. Apuse-a zilei rază; Lovirele-n întunec mai groaznic scînteiază. NEGRUZZI, S. II 83.
ÎNTUNECÁ, întúnec, vb. I. 1. Refl. (Despre soare sau lună) A-și pierde strălucirea, a nu mai răspîndi lumină. Și cum o privea sultanul, ea [luna] se-ntunecă... dispare. EMINESCU, O. I 142. Soarele se-ntuneca, Sus la domnul se urca, Domnului se închina. ALECSANDRI, P. P. 27. ◊ (Despre locuri luminate de soare sau de lună) Deasupra satului, văzduhul se-ntuneca grăbind căderea negurilor serii. MIHALE, O. 503. Cerul de vară se întuneca de fumul gros al fabricilor. DUNĂREANU, N. 19. Încă o clipă și cerul se întunecă și munții luară forme fantastice. ALECSANDRI, O. P. 157. ♦ Refl. impers. A se însera, a se face seară, noapte. Acum se întunecase devreme. DUMITRIU, N. 107. Cînd începea să se întunece, nu-i mai lipsea decît o încheiere de efect. REBREANU, R. I 243. Moșule, mergi de te culcă, nu vezi că s-a-ntunecat? EMINESCU, O. I 49. 2. Tranz. A lipsi de lumină, a face obscur, întunecos. Asudînd printre snopii trîntiți la pămînt Și îngrijorați de norii ce întunecă apusul, Nu vă mai gîndiți la zilele frumoase Cînd rătăceam cu undița pe vale. BENIUC, V. 24. Din zare depărtată răsar-un stol de corbi, Să-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi. EMINESCU, O. I 128. Domnul se-ndura, Ruga-i asculta, Norii aduna, Ceriu-ntuneca. ALECSANDRI, P. P. 189. ◊ (În basme) De pe munte falnic sare, Aripi negre întinzînd Și cu ele-ntunecînd Șepte codri mari, cărunți. ALECSANDRI, P. II 35. ◊ Fig. Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah și spahii Vin de-ntunecă pămîntul la Rovine în cîmpii. EMINESCU, O. I 146. Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni, Orizonu-ntunecîndu-l, vin săgeți de pretutindeni. id. ib. 148. ♦ (Cu complementul «vederea») A împiedica vederea (interpunîndu-se între ochí și obiecte). Ca o pînză rară, ce întuneca vederea, roiau țînțarii. DUMITRIU, N. 235. ◊ Fig. Cu umbre care nu sînt v-a-ntunecat vederea Și v-a făcut să credeți că veți fi răsplătiți. EMINESCU, O. I 59. 3. Tranz. Fig. (Complementul este un abstract) A slăbi intensitatea, a înăbuși. Lună tu, stăpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci Și, gîndirilor dînd viață, suferințele întuneci. EMINESCU, O. I 130. ◊ Refl. Deodată bunăvoia se întunecă. C. PETRESCU, C. V. 115. De măgulirile lingușiei dreptul simț se întunecă. NEGRUZZI, S. I 314. ♦ Refl. (Despre minte) A-și pierde ascuțimea, agerimea, a deveni mai greoi. (Tranz.) Vuietul infernal care se ridică din torentul mulțimii te amețește întunecîndu-ți mintea. BART, S. M. 40. ♦ Refl. A îmbâtrîni, a se apropia de moarte. Nu s-a găsi nimene să ne spuie cum s-au petrecut toate! A trecut atîta vreme și noi tot ne întunecăm, fără a ști. SADOVEANU, N. P. 9. Pierdut e totu-n zarea tinereții Și mută-i gura dulce-a altor vremuri, Iar timpul crește-n urma mea... mă-ntunec! EMINESCU, O. I 201. 4. Refl. (Despre culori; p. ext. despre obiecte colorate) A se face mai închis (la culoare). Albul picturii se mai întunecase. ♦ Fig. (Despre fața oamenilor, p. ext. despre oameni) A se posomorî, a se încrunta, a se supăra; a se întrista. Pătru se întunecase la față. DUMITRIU, V. L. 40. Iuga observă cum i se întunecă mereu fața. REBREANU, R. I 256. Mult la față te-ai schimbat Și mi te-ai întunecat! ALECSANDRI, P. P. 216. ♦ Tranz. Fig. (Cu complementul «viața» sau «zilele») A amărî, a întrista. Copilă hăi! Florin nu-i de tine; nu-ți întuneca zilele cu dînsu. ALECSANDRI, T. 906.
ÎNTÚNEC s. n. (Înv.) Întuneric. – Postverbal al lui întuneca.
întunecá (a ~) vb., ind. prez. 3 întúnecă
întunecá vb., ind. prez. 3 sg. întúnecă
ÎNTÚNEC s. v. beznă, întunecare, întunecime, întuneric, negură, obscuritate.
ÎNTUNECÁ vb. 1. v. însera. 2. v. înnopta. 3. (înv.) a se îmbezna. (Un astru care se ~.) 4. v. înnora. 5. v. închide. 6. v. încrunta. *7. (fig.) a eclipsa, a umbri. (I-a ~ pe toți cu verva sa.)
ÎNTUNECÁ vb. v. întrista, mâhni, orbi, posomorî, tulbura.
A (se) întuneca ≠ a (se) însenina, a (se) lumina
întunecá (întúnec, întunecát), vb.1. A (se) face întunecos, a (se) lipsi de lumină. – 2. A (se) umori, a face să nu mai vadă. – 3. A (se) posomorî, a (se) întrista. – 4. A (se) închide la culoare. – 5. (Refl.) A se acoperi cerul de nori, a se înnora. – 6. (Refl.) A se însera, a se înnopta. – Mr. antunic(are), megl. antunic(ari). Lat. *intŭnĭcāre de la tŭnĭca (Densusianu, Rom., XXXIII, 280; Byhan 25; Weigand, Jb., III, 26; Pușcariu 895; Candrea-Dens., 892; Densusianu, GS, V, 19; Spitzer, Dacor., IV, 650; Graur, BL, V, 102), cf. it. intonicare, sp. entunicar, cu semantism diferit. Evoluția semantică a rom. nu prezintă dificultăți, cf. sp. encapotarse < capote „pelerină” și „îngrămădire de nori”, entoldarse, și celelalte ex. aduse de DAR. S-au dat alte soluții, care nu par convingătoare: din lat. *innoctĭcāre (Giuglea, Cercetări lexicografice, 10; cf. Pușcariu, Dacor., I, 413), printr-o metateză care pare dificilă; din lat. *intonĭcāre „a începe să tune” (Drăganu, RF, II, 291; REW 4504a); sau din turco-tăt. tŭnek < tün „noapte” (T. Hotnog, Arhiva, XXXIV, 206). Rămîne, totuși, o problemă care pînă acum n-a fost explicată satisfăcător, și anume legătura lui întuneca cu vb. întunerica, avînd același sens, și cu întuneric (var. întunerec, înv. (un)tune(a)ric; mr. (î)ntunearic, megl. antuneric), s. n. (negură; înv., mulțime, puzderie). Acest ultim cuvînt se consideră der. de la tenĕbrĭcus (Pușcariu 896; REW 4484; Pascu, I, 129; Iordan, Dift., 114; Löwe 56; DAR) astfel încît întunerica ar proveni de la intenĕbrĭcāre, care este atestat în texte lat. med. Pare surprinzător, în acest caz, că întunerica nu coincide decît întîmplător cu întuneca, așa cum presupun majoritatea filologilor; din aceste rațiuni, autorii Lexiconului de la Buda, Tiktin; Pascu, I, 130; și G. Ivănescu, BF, II, 143 au preferat să considere că întuneca nu este decît o formă redusă de la întunerica, prin intermediul unei haplologii a lui *întunenecare › întunerecare. Această ipoteză nu pare naturală: forma *intuneneca nu putea asimila pe r › n, întrucît se sprijinea pe altă formă neasimilată, întuneric; iar, pe de altă parte, trebuie să admitem și un tratament anormal al grupului lat. br din intenĕbrĭcāre (rezultatul său normal trebuia să fie ur). Der. întunecător, adj. (care întunecă); întunecos, adj. (lipsit de lumină; încurcat, încîlcit); întunecime, s. f. (lipsă de lumină, umbră; eclipsă; ignoranță); întunecăciune, s. f. (înv., întuneric); întunerecime (var. întunereceală), s. f. (întuneric), întunericos, adj. (întunecos).
A ÎNTUNECÁ întúnec tranz. 1) A face să se întunece. 2) fig. A face să pălească (în fața altui lucru); a pune în umbră; a eclipsa. /<lat. intunicare
A SE ÎNTUNECÁ mă întúnec intranz. 1) A se lăsa întunericul; a se face întuneric. Se întunecă. 2) A deveni mai închis la culoare. Fața i s-a întunecat. 3) fig. (despre persoane) A deveni trist; a se întrista; a se posomorî. 4) (despre vedere, minte) A pierde din proprietatea de a percepe clar realitatea înconjurătoare; a se tulbura. /<lat. intunicare
întunecá v. 1. a (se) face întunerec; 2. a se face seară, noapte; 3. fig. a se turbura: s’a întunecat la față. [întuneca e probabil contras din întunereca].
întúnec, a v. tr. (lat. in-túnico, -áre, îmbrac c’o tunică, de unde rom. „acoper cu nourĭ”, ca și núbere, a se acoperi cu vălu de mireasă, a se mărita, d. nubes, nour; sic. ammantarisi, a se încotoșmăna, a se înoura; it. appannare, a acoperi cu un postav, a împainjini ochiĭ, a turbura mintea; bg. oblačam, d. oblak, nour; sîrb. oblačiti se, a se îmbrăca, a se întuneca, d. oblak, nour, oblaka, haĭnă. Cp. și cu pv. barbachino, taragnino, pînză de painjin, nour supțire, negură). Acoper cu nourĭ, fac să nu maĭ strălucească: nouriĭ aŭ întunecat soarele. V. refl. Perd din lumină, din strălucire: soarele, diamantele s’aŭ întunecat. Mă cam înegresc: rufele s’aŭ întunecat în apa asta. Fig. Mă posomorăsc, mă întristez orĭ mă înfuriĭ: fața i s’a întunecat cînd a auzit. Se întunecă (v. impers.), se face întuneric, se înoptează. – Vechĭ untunec, Ps. S. -rec.
întunec s. v. BEZNĂ. ÎNTUNECARE. ÎNTUNECIME. ÎNTUNERIC. NEGURĂ. OBSCURITATE.
întuneca vb. v. ÎNTRISTA. MÎHNI. ORBI. POSOMORÎ. TULBURA.
ÎNTUNECA vb. 1. a amurgi, a (se) însera, a scăpăta, (pop.) a (se) înmurgi, (înv. și reg.) a murgi. (S-a ~ peste cîmpii.) 2. a (se) înnopta, (înv. și reg.) a (se) întunerici. (E tîrziu, s-a ~.) 3. (înv.) a se îmbezna. (Un astru care se ~.) 4. a se închide, a se înnegura, a se înnora, a se mohorî, a se posomorî. (Cerul s-a ~.) 5. a se închide. (Culoarea s-a ~.) 6. a se încrunta, a se mohorî, a se posomori. (Ce te-ai ~ așa?) 7.* (fig.) a eclipsa, a umbri. (I-a ~ pe toți cu verva sa.)

întunec dex

Intrare: întuneca
întuneca verb grupa I conjugarea I
Intrare: întunec
întunec