ÎNTORTOCHEÁ, întortochez, vb. I. 1. Refl. (Despre drumuri, ape etc.) A avea o linie sinuoasă, cotită. 2. Tranz. A complica, a încâlci un lucru, o idee. – Lat. *intorticulare.

ÎNTORTOCHEÁ, întortochez, vb. I. 1. Refl. (Despre drumuri, ape etc.) A avea o linie sinuoasă, cotită. 2. Tranz. A complica, a încâlci un lucru, o idee. – Lat. *intorticulare.

ÎNTORTOCHEÁ, întortochez, vb. I. Tranz. A învîrti în toate felurile, spre a produce confuzie; a suci, a încîlci. Cum mai poate acest om întortochea vorbele, cînd totul e terminat și planurile sînt acum fapte care grăiesc? CAMIL PETRESCU, B. 187. Oricît am voi să întortochem lucrurile, acesta este purul și exactul adevăr. ODOBESCU, S. III 409.

întortocheá (a ~) vb., ind. prez. 3 întortocheáză; conj. prez. 3 să întortochéze; ger. întortochínd

întortocheá vb., ind. prez. 1 sg. întortochéz, 3 sg. și pl. întortocheáză; conj. prez. 3 sg. și pl. întortochéze; ger. întortochínd

A ÎNTORTOCHEÁ ~éz tranz. (idei, lucrări, probleme) A face (mai) complicat (decât este în realitate); a complica. /<lat. intorticulare

A SE ÎNTORTOCHEÁ pers. 3 se ~eáză intranz. (mai ales despre drumuri) A avea mai multe cotituri; a fi cotit. /<lat. intorticulare

întortochéz, a -chĭá (vest) și -cheá (est). v. tr. (d. întort, de unde s’a făcut *întóartec, a -cá, apoĭ întortocá, eŭ întórtoc [Ban. Trans.] apoĭ -chĭa, orĭ d. lat. *întortĭcare saŭ *întortĭculare; fr. entortiller, sp. entortijar). Sucesc, învîrtesc: a întortochĭa cărările, (fig.) o frază. V. trunchez.