ÎNTORSĂTÚRĂ, întorsături, s. f. 1. Cotitură, curbă (a unui drum, a unei ape); Întorsură (1), cot (I 2). ♦ Fig. Schimbare esențială în mersul, în dezvoltarea unei întâmplări; curs nou, înfățișare nouă. 2. Fig. (Rar) Întorsură (2). 3. Fig. Fel de a așeza cuvintele, propozițiile într-o frază. – Întors2 + suf. -ătură.

ÎNTORSĂTÚRĂ, întorsături, s. f. 1. Cotitură, curbă (a unui drum, a unei ape); Întorsură (1), cot (I 2). ♦ Fig. Schimbare esențială în mersul, în dezvoltarea unei întâmplări; curs nou, înfățișare nouă. 2. Fig. (Rar) Întorsură (2). 3. Fig. Fel de a așeza cuvintele, propozițiile într-o frază. – Întors2 + suf. -ătură.

ÎNTORSĂTÚRĂ, întorsături, s. f. 1. Cotitură, șerpuire a unui drum sau a unei ape (v. curbă); fig. schimbare în mersul sau dezvoltarea unei întîmplări; curs nou, înfățișare nouă. Îl priveau serioși, cugetînd și ei la năprasnicele întorsături ale vieții. SADOVEANU, O. VII 63. Cosma Buruiană, înfricoșat de întorsătura ce-o lua întîmplarea pe care el o povestise... încercă să îndulcească puțin lucrurile. REBREANU, R. I 87. Comăneșteanu, nemulțumit de întorsătura ce o luau lucrurile, răspunse aspru. D. ZAMFIRESCU, R. 48. 2. Fig. (Rar) Mlădiere, modulație, intonație (nouă). Marșul sprinten, cu-ntorsături vioaie, subțiri, sfredelitoare, se revărsa limpede în liniștea nopții de toamnă. SANDU-ALDEA, U. P. 127. 3. Fig. Fel de a așeza cuvintele (sau propozițiile) într-o frază. Vorbea rar, încet, cum vorbise totdeauna, dar cu alt șir și altă întorsătură în cuvinte. GALAN, Z. R. 66.

întorsătúră s. f., g.-d. art. întorsătúrii; pl. întorsătúri

întorsătúră s. f., g.-d. art. întorsătúrii; pl. întorsătúri

ÎNTORSĂTÚRĂ s. v. cotitură.

ÎNTORSĂTÚRĂ s. v. turnură.

ÎNTORSĂTÚRĂ ~i f. 1) Loc unde ceva își schimbă direcția. 2) Formă arcuită, rezultată din schimbarea direcției (unui drum, unei ape curgătoare). 3) Schimbare neașteptată în desfășurarea evenimentelor; turnură. 4) fig. Construcție rezultată din dispunerea specifică a cuvintelor. 5) Variație a tonului vocii. /întors + suf. ~ătură

întorsătură f. mod de a dispune vorbele sau cugetările.

întorsătúră f., pl. ĭ. Rezultatu întoarceriĭ, modu de a te întoarce, de a ocoli, de a te răsuci: trăsura s’a răsturnat la o întorsătură, pisica a scăpat de cîne pin cîteva întorsăturĭ, acest dansator are întorsăturĭ elegante, acesta face o poezie dintr’o întorsătură de condeĭ. Variațiune în vorbă, stil, cîntec: întorsăturile cînteculuĭ privighitoriĭ (V. vers). Modu de a te întoarce, de a prezenta lucrurile: a da o întorsătură originală ideilor tăle, a da o întorsătură ridiculă vorbelor cuĭva. Modu cum se prezentă: afacerea ĭa o întorsătură gravă (V. turnură).

întorsătură s. v. TURNURĂ.

ÎNTORSĂTURĂ s. cot, cotitură, curbă, întortochetură, ocol, răsucitură, serpentină, sinuozitate, șerpuire, șerpuitură, (rar) îndoitură, (pop.) cîrmeală, cîrnitură, întorsură, sucitură, (Olt. și Ban.) covei. (~ a unui drum.)