întonare definitie

2 intrări

29 definiții pentru întonare

INTONÁ, intonez, vb. I. Tranz. 1. A cânta începutul unui cântec, a da tonul pentru începerea unui cântec; p. gener. a executa un cântec, o melodie solemnă; a cânta. 2. A accentua, a rosti cu un anumit ton un cuvânt, o frază. [Var.: (pop.) întoná vb. I] – Din it. intonare.
INTONÁRE, intonări, s. f. Acțiunea de a intona și rezultatul ei. [Var.: (pop.) întonáre s. f.] – V. intona.
ÎNTONÁ vb. IV v. intona.
ÎNTONÁRE s. f. v. intonare.
INTONÁ, intonez, vb. I. Tranz. 1. A cânta începutul unui cântec, a da tonul pentru începerea unui cântec; p. gener. a executa un cântec; a cânta. 2. A accentua, a rosti cu un anumit ton un cuvânt, o frază. [Var.: (pop.) întoná vb. I] – Din it. intonare.
INTONÁRE, intonări, s. f. Acțiunea de a intona și rezultatul ei. [Var.: (pop.) întonáre s. f.] – V. intona.
ÎNTONÁ vb. IV v. intona.
ÎNTONÁRE s. f. v. intonare.
INTONÁ, intonez, vb. I. Tranz. 1. (Cu privire la o bucată muzicală) A executa, a cînta. Uriașa fanfară compusă din 1000 de instrumentiști intonează «Onorul la general», SCÎNTEIA, 1953, nr. 2749. Noaptea este foarte rece; Iar afar-un călător Prin furtuna nopții trece, Intonînd cîntări de dor. BOLINTINEANU, O. 93. Intonează-o psalmodie. NEGRUZZI, S. II 123. 2. A accentua, a rosti (un cuvînt, o frază) cu un anumit ton. – Prez. ind. și: (învechit) intón (ALECSANDRI, P. A. 111). – Variantă: întoná (ODOBESCU, S. III 80) vb. I.
INTONÁRE, intonări, s. f. Acțiunea de a intona și rezultatul ei. 1. Executare a unei compoziții muzicale. Intonarea unui imn. 2. Mod de accentuare, de rostire (a unui cuvînt, a unei fraze etc.) pe un anumit ton; intonație. Avea o intonare tristă și blîndă, parcă voia să plîngă. SADOVEANU, O. V 529. Ca probă de știința și de sistema, sa filozofică, să-i toarne, cu o limbuție modulată pe intonări de cele mai convingătoare. ODOBESCU, S. III 128. – Variantă: întonáre (SAHIA, N. 91) s. f.
ÎNTONÁ vb. I v. intona.
ÎNTONÁRE s. f. v. intonare.
intoná (a ~) vb., ind. prez. 3 intoneáză
intonáre s. f., g.-d. art. intonắrii; pl. intonắri
intoná vb., ind. prez. 1 sg. intonéz, 3 sg. și pl. intoneáză[1]
intonáre s. f., g.-d. art. intonării; pl. intonări[1]
INTONÁ vb. 1. v. cânta. 2. a modula. (~ cuvintele.)[1]
INTONÁRE s. 1. v. interpretare. 2. v. inflexiune.[1]
INTONÁ vb. I. tr. 1. A cânta, a executa (o bucată muzicală). 2. A rosti, a spune (un cuvânt, o propoziție etc.) cu un anumit ton. [P.i. -nez și intón, var. întona vb. I. / < it. intonare, cf. fr. entonner].
INTONÁRE s.f. Acțiunea de a intona și rezultatul ei; intonație. [Var. întonare s.f. / < intona].
ÎNTONÁ vb. I. v. intona.
ÎNTONÁRE s.f. v. intonare.
INTONÁ vb. tr. 1. a cânta, a executa (o bucată muzicală). 2. a rosti, a spune (un cuvânt, o propoziție) cu un anumit ton. (< it. intonare)
A INTONÁ ~éz tranz. 1) (piese muzicale) A începe indicând tonul melodiei. 2) A cânta încet și fără cuvinte, ca pentru sine; a îngâna; a fredona; a murmura. 3) (compoziții muzicale) A interpreta în mod solemn. 4) (cuvinte, fraze etc.) A rosti cu un ton specific. /<fr. entonner[1]
intonà v. 1. a pune tonul, a accentua; 2. a începe un cântec.
*întonéz v. tr. (fr. entonner; lat. intono, -áre). Încep un cîntec dînd ton vociĭ. Cînt, celebrez: a întona un imn cuĭva. Gram. Accentuez, daŭ ton: a întona o silabă.
INTONA vb. 1. (MUZ.) a cînta, a executa, a interpreta, (pop.) a glăsui, a spune, a viersui, a zice, (înv.) a glăsi, a juca. (A ~ o melodie, o doină.) 2. a modula. (~ cuvintele.)
INTONARE s. 1. (MUZ.) executare, execuție, interpretare. (~ a unei melodii.) 2. inflexiune, intonație, mlădiere, modulare, modulație, ton, tonalitate. (O plăcută ~ a cuvintelor.)
intonație (intonare) I. 1. Redare exactă a înălțimii* sunetelor în interpretarea vocală și instrumentală, în solfegiere*; fixarea i., mai ales în repetiții, este precedată de „darea tonului” de către dirijor și uneori de intonarea fragmentului inițial ce trebuie cântat de către întreg ansamblul (I, 2). 2. Contur al melodiei*, curbă a înălțimilor (2) în cadrul discursului muzical. 3. În cîntul greg.*, formulă (I, 1) cântată de oficiant și reluată de către cor* sau de către comunitate. 4. Muzică de orgă, având același rol de preludiere ca și i. (2) [v. preludiu (1)]. De scurtă durată, i. este un mijloc eficace de fixare a „tonului” și, în unele momente, a modulației*. I. poate fi scrisă (într-o formă aleasă de organistul-compozitor: introitus*, intrada*, preludiu*, toccata*) sau improvizată. Astfel de i. au fost transmise de cei doi Gabrieli (Intonazioni d’organo, 1593). Există țări (Franța, Anglia, Țările de Jos, Spania, Portugalia) în care termenul nu se întâlnește, fiind mai curând sin. cu ricercar*. În sec. 17, mai apare în Germania. II. 1. În muzicologia* sovietică, noțiunea generică pentru ansamblul trăsăturilor structurale și de ethos* ale unei muzici pop., trăsături transmise implicit artei culte naționale orientate spre această muzică (интоиаиня). 2. În muzicologia românească, i. pop., i. folclorică (sau biz.), suma caracteristicilor melodice-ritmice ale cântului pop. sau biz., desenul caracteristic al acestui cântec. Sin.: melos pop. (v. melodie).

întonare dex

Intrare: intona
întona verb grupa I conjugarea a II-a
intona verb grupa I conjugarea a II-a
Intrare: intonare
intonare substantiv feminin
întonare