întitulare definitie

2 intrări

28 definiții pentru întitulare

INTITULÁ, intitulez, vb. I. Tranz. A da, a pune un titlu unei scrieri; a numi într-un anumit fel pe cineva sau ceva. ♦ Refl. A purta un titlu; a se numi. [Var.: (pop.) întitulá vb. I] – Din fr. intituler, lat. intitulare.
INTITULÁRE, intitulări, s. f. Acțiunea de a (se) intitula și rezultatul ei; titlu, nume. [Var.: (pop.) întituláre s. f.] – V. intitula.
ÎNTITULÁ vb. I v. intitula.
ÎNTITULÁRE s. f. v. intitulare.
INTITULÁ, intitulez, vb. I. Tranz. A da, a pune un titlu unei scrieri; a numi într-un anumit fel pe cineva sau ceva. ♦ Refl. A purta un titlu; a se numi. [Var.: (pop.) întitulá vb. I] – Din fr. intituler, lat. intitulare.
INTITULÁRE, intitulări, s. f. Acțiunea de a (se) intitula și rezultatul ei; titlu, nume. [Var.: (pop.) întituláre s. f.] – V. intitula.
ÎNTITULÁ vb. I v. intitula.
ÎNTITULÁRE s. f. v. intitulare.
INTITULÁ, intitulez, vb. I. Tranz. A pune, a da un titlu (unei scrieri, unei persoane etc.). ♦ Refl. A purta un titlu, a se numi. Ion Huniade se intitula voievod al Ardealului. – Variantă: întitulá vb. I.
INTITULÁRE s. f. (Rar) Acțiunea de a (se) intitula; numire; (concretizat) titlu. Măria-ta... – Ce? mai auzii această-ntitulare. Către cine O rostiți? DAVILA, V. V. 51. – Variantă: întituláre s. f.
ÎNTITULA vb. I v. intitula.
ÎNTITULÁRE s. f. v. intitulare.
intitulá (a ~) vb., ind. prez. 3 intituleáză
intituláre s. f., g.-d. art. intitulắrii; pl. intitulắri
intitulá vb., ind. prez. 1 sg. intituléz, 3 sg. și pl. intituleáză[1]
intituláre s. f., g.-d. art. intitulării; pl. intitulări
INTITULÁ vb. v. supranumi.[1]
INTITULÁRE s. v. denumire, nume, numire.
INTITULÁ vb. I. tr. A da un titlu (unei cărți, unei lucrări etc.). ♦ refl. A-și lua, a-și da un titlu. [P.i. 3,6 -lează, var. întitula vb. I. / < fr. intituler, cf. lat. intitulare].
INTITULÁRE s.f. Acțiunea de a (se) intitula. [< intitula].
ÎNTITULÁ vb. I. v. intitula.
INTITULÁ vb. I. tr. a da un titlu (unei cărți). II. refl. a-și lua, a-și da un titlu. (< fr. intituler, lat. intitulare)
A INTITULÁ ~éz tranz. (cărți, articole) A înzestra cu un titlu; a numi. /<fr. intituler, lat. intitulare[1]
A SE INTITULÁ se ~eáză intranz. A purta un titlu; a se numi. /<fr. intituler, lat. intitulare[1]
întitulá v. a da un titlu.
*întituléz v. tr. (mlat. intitulo, -áre, fr. intituler, it. intitolare). Daŭ titlu uneĭ cărțĭ, unuĭ suveran. V. refl. Îmĭ daŭ titlu de: acest mitropolit se întitulează „al Moldoveĭ și Suceveĭ”.
INTITULA vb. a boteza, a chema, a denumi, a numi, a porecli, a spune, a supranumi, (înv. și reg.) a număra, (înv.) a grăi, a nomina, a numeni, a titlui. (Pentru vitejia lui l-au ~ „Bravul”.)
intitulare s. v. DENUMIRE. NUME. NUMIRE.

întitulare dex

Intrare: intitula
intitula verb grupa I conjugarea a II-a
întitula verb grupa I conjugarea a II-a
Intrare: intitulare
întitulare
intitulare substantiv feminin