ÎNTĂRITÚRĂ, întărituri, s. f. 1. Loc fortificat, fortificație; p. gener. orice sistem de baricadare. 2. Element care consolidează o construcție, un element al ei etc. 3. (Înv.) Iscălitură, pecete prin care se certifica un drept, o învoială etc. – Întări + suf. -tură.

ÎNTĂRITÚRĂ, întărituri, s. f. 1. Loc fortificat, fortificație; p. gener. orice sistem de baricadare. 2. Element care consolidează o construcție, un element al ei etc. 3. (Înv.) Iscălitură, pecete prin care se certifica un drept, o învoială etc. – Întări + suf. -tură.

ÎNTĂRITÚRĂ, întărituri, s. f. 1. Loc fortificat, construcție defensivă, fortificație; p. ext. orice sistem de baricadare. Între întăriturile acestei cetăți, destul de greu de cucerit într-o epocă în care nu existau încă arme de foc, își avea reședința marele cneaz. STANCU, U.R.S.S. 63. Am curățit de nemți întăriturile pe care ni le luaseră c-o zi mai înainte. MIRONESCU, S. A. 121. 2. Element folosit pentru mărirea rezistenței unei piese sau a unui sistem tehnic. 3. (Învechit) Iscălitură, pecete prin care se legalizează, se certifică un drept, o învoială. Dă hrisovul și... sînt liberi... – Bine zici! Dar, vezi, nu pot Să-l dau singur... e și sfatul... trebuie întăritura. DAVILA, V. V. 77.

întăritúră s. f., g.-d. art. întăritúrii; pl. întăritúri

întăritúră s. f., g.-d. art. întăritúrii; pl. întăritúri

ÎNTĂRITÚRĂ s. v. fortificație.

ÎNTĂRITÚRĂ ~i f. 1) Loc întărit (cu șanțuri, ziduri etc.) pentru apărare. 2) Element de întărire a rezistenței unui sistem tehnic sau a unei construcții. 3) înv. Iscălitură sau pecete care legalizează un document. /a întări + suf. ~tor

întăritură f. lucru întărit, fortificațiune.

întăritúră f., pl. ĭ. Loc orĭ lucru întărit, fortificațiune: întăriturile de la Focșanĭ-Nomoloasa-Galațĭ.

ÎNTĂRITURĂ s. (MIL.) fortificație, (rar) retranșament, (înv.) aparatură, tărie, zamcă. (Sistem de ~i la o cetate.)