ÎNSTRĂINÁ, înstrăinez, vb. I. 1. Tranz. A trece cuiva (prin vânzare) stăpânirea unui lucru; a aliena un bun material. ♦ A sustrage, a fura. 2. Refl. A-și părăsi familia, locul de naștere sau de reședință, stabilindu-se în altă parte. ♦ Fig. A se îndepărta sufletește; a pierde afecțiunea, simpatia cuiva. [Pr.: -stră-i. – Var.: înstreiná vb. I] – În + străin.

ÎNSTRĂINÁT1 s. n. Înstrăinare. [Pr.: -stră-i-. – Var.: înstreinát s. n.] – V. înstrăina.

ÎNSTRĂINÁT2, -Ă, înstrăinați, -te, adj. 1. Care a ajuns pe mâna altcuiva decât a posesorului inițial. 2. Îndepărtat sau plecat definitiv de acasă în altă localitate sau într-o țară străină; fig. îndepărtat, rupt sufletește de cineva. [Pr.: -stră-i-. – Var.: înstreinát, -ă adj.] – V. înstrăina.

ÎNSTREINÁ vb. I v. înstrăina.

ÎNSTREINÁT1 s. n. v. înstrăinat1.

ÎNSTREINÁT2, -Ă adj. v. înstrăinat2.

ÎNSTRĂINÁ, înstrăinez, vb. I. 1. Tranz. A trece cuiva (prin vânzare) stăpânirea unui lucru; a aliena un bun material. ♦ A sustrage, a fura. 2. Refl. A-și părăsi familia, locul de naștere sau de reședință, stabilindu-se în altă parte. ♦ Fig. A se îndepărta sufletește; a pierde afecțiunea, simpatia cuiva. [Pr.: -stră-i. – Var.: înstreiná vb. I] – În + străin.

ÎNSTRĂINÁT1 s. n. Înstrăinare. [Pr.: -stră-i-. – Var.: înstreinát s. n.] – V. înstrăina.

ÎNSTRĂINÁT2, -Ă, înstrăinați, -te, adj. 1. Care a ajuns pe mâna altcuiva decât a posesorului inițial. 2. Îndepărtat sau plecat definitiv de acasă în altă localitate sau într-o țară străină; fig. îndepărtat, rupt sufletește de cineva. [Pr.: -stră-i-. – Var.: înstreinát, -ă adj.] – V. înstrăina.

ÎNSTREINÁ vb. I v. înstrăina.

ÎNSTREINÁT1 s. n. v. înstrăinat1.

ÎNSTREINÁT2, -Ă adj. v. înstrăinat2.

ÎNSTRĂINÁ, înstrăinez, vb. I. 1. Refl. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») A-și părăsi familia, locul de reședință sau de naștere, stabilindu-se în altă parte și rupîndu-se de viața de pînă atunci; a se depărta sufletește de cei de care era legat. Biata maică simțea că iar va rămînea singură și uitată, că puiul se înstrăinează. SADOVEANU, O. I 271. N-a vrut să se înstrăineze de pe locurile unde s-a născut și a îmbătrînit. REBREANU, R. I 150. ♦ Tranz. A face pe cineva să se îndepărteze de ceva. Două strofe... vom mai transcrie... căci urmarea, pînă la sfîrșit, ne înstrăinează cu totul de viața vînătorilor. ODOBESCU, S. III 89. 2. Tranz. (Jur.) A transmite (prin vînzare) un drept de proprietate sau alt drept. Partea din stînga drumului a fost cea dintîi înstrăinată din pămînturile familiei. Un străbunic a înzestrat cu ea o fată. REBREANU, R. I 71. ◊ Absol. Dumneata ai cumpărat. Dînșii au cumpărat... Eu am înstrăinat în deplină stăpînire a facultăților mele. C. PETRESCU, A. 336. ♦ A sustrage, a fura. Cei care înstrăinează bunuri obștești sînt pedepsiți de lege. – Pronunțat: -stră-i-. – Prez. ind. și: (rar) înstrăín (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 201). – Variantă: înstreiná vb. I.

ÎNSTRĂINÁT, -Ă, înstrăinați, -te, adj. 1. Îndepărtat, plecat de acasă în altă localitate sau într-o țară străină; expatriat, exilat. Nicolaie Bălcescu a murit, înstrăinat de prea iubita și prea dorita sa țeară. ODOBESCU, S. III 489. Inima noastră amar te plînge, O! dulce frate înstrăinat! Martir iubite a libertății. ALECSANDRI, P. A. 74. ♦ (Despre locuri sau țări) Străin; p. ext. neprietenos, neprimitor, neospitalier. De pe-aceste locuri eu Nu m-aș duce niciodată, Căci în țară-nstrăinată Știu că plînge-voi mereu. COȘBUC, P. II 169. 2. Depărtat, izolat. Se închise în sine, înstrăinat și negru de întristare. DUMITRIU, N. 92. Pare supărată pe tine, în orice caz rece, înstrăinată și spune că ați fost prieteni. DEMETRIUS, C. 41. – Pronunțat: -stră-i-. – Variantă: înstreinát, -ă (IOSIF, PATR. 12) adj.

ÎNSTREINÁ vb. I v. înstrăina.

ÎNSTREINÁT, -Ă adj. v. înstrăinat.

înstrăiná (a ~) (-stră-i-) vb., ind. prez. 3 înstrăineáză

înstrăinát (-stră-i-) s. n.

înstrăiná vb. (sil. -stră-i-), ind. prez. 1 sg. înstrăinéz, 3 sg. și pl. înstrăineáză

înstrăinát s. n. (sil. -stră-i-)

ÎNSTRĂINÁ vb. 1. (înv. și reg.) a (se) străina. (S-au ~ de casele lor.) 2. a se depărta, a se îndepărta. (De ce te-ai ~ de noi?) 3. (JUR.) a aliena. (A ~ un bun.)

ÎNSTRĂINÁ vb. v. emigra, expatria, pribegi.

ÎNSTRĂINÁT adj. 1. străin, (fig.) dezrădăcinat. (~ printre ai săi.) 2. (JUR.) alienat. (Bunuri ~.)

A ÎNSTRĂINÁ ~éz tranz. 1) A face să se înstrăineze. 2) jur. A face să intre în posesia altcuiva prin cedarea oficială a dreptului de proprietate; a aliena. 3) (bunuri materiale) A lua pe ascuns și pe nedrept; a fura; a sustrage. [Sil. în-stră-i-] /în + străin

A SE ÎNSTRĂINÁ mă ~éz intranz. 1) A deveni străin (sufletește). 2) A se așeza cu traiul în altă parte, despărțindu-se de baștină și de cei apropiați. /în + străin

înstrăinà v. 1. a face străin, a depărta dela sine: a înstrăinat o parte din avere; 2. a se expatria.

înstrăinéz v. tr. (d. străin). Alienez, fac străin (dînd orĭ vînzînd): a înstrăina averea părintească. V. refl. Mă fac străin, mă depărtez cu trupu saŭ cu inima: nu te înstrăina de patrie! – Și streinez și înstreinez (Munt.). Vechĭ și astrăinez și astriinez.

ÎNSTRĂINA vb. 1. (înv. și reg.) a (se) străina. (S-au ~ de casele lor.) 2. a se depărta, a se îndepărta. (De ce te-ai ~ de noi?) 3. (JUR.) a aliena. (A ~ un bun.)

înstrăina vb. v. EMIGRA. EXPATRIA. PRIBEGI.

ÎNSTRĂINAT adj. 1. străin, (fig.) dezrădăcinat. (~ printre ai săi.) 2. (JUR.) alienat. (Bunuri ~.)

înstrăinát, -ă, înstrăinați, -te, (înstreinat, străinat), adj. – Plecat definitiv sau temporar din locul de baștină: „Mă cheamă codru’ la el / Să-i fiu frate și fârtat, / Să nu stau înstrăinat” (Calendar, 1980: 68); „Nu-i trabă mai mare fune, / Numa’ străinat în lume” (Papahagi, 1925: 213). – Din înstrăina (< în- + străin < lat. extraneus) (DEX, MDA).

înstrăinát, -ă, (înstreinat), adj. – Plecat definitiv sau temporar din locul de baștină: „Mă cheamă codru’ la el / Să-i fiu frate și fârtat, / Să nu stau înstrăinat” (Calendar 1980: p 68). ♦ Motivul înstrăinării (în folclorul maramureșean) trebuie corelat cu instituția neamului, deosebit de puternică și activă până spre sfârșitul sec. XX. De aceea înstrăinarea se raportează în special la neam, la familie și abia apoi la comunitate, sat sau chiar țară. („Nu trebe mai mare fune, / Ca străinătatea-n lume; / Nu trebe mai mare sfoară / Ca străinătatea-n țiară”). – Din înstrăina (din străin < lat. extraneus) + -at.