ÎNSPICÁ, pers. 3 înspícă, vb. I. Intranz. (Pop.) A face spic, a da în spic. – Lat. inspicare sau în + spic.

ÎNSPICÁRE, înspicări, s. f. (Pop.) Acțiunea de a înspica și rezultatul ei. – V. înspica.

ÎNSPICÁ, pers. 3 înspícă, vb. I. Intranz. (Pop.) A face spic, a da în spic. – Lat. inspicare sau în + spic.

ÎNSPICÁRE, înspicări, s. f. (Pop.) Acțiunea de a înspica și rezultatul ei. – V. înspica.

ÎNSPICÁ, pers. 3 înspícă, vb. I. Intranz. (Popular, despre graminee) A face spic, a da spic, a da în spic. Cînd popușoii fac spice se zice că dau spic, dau în spic sau înspică. PAMFILE, A. R. 85. Bate vîntul, iarba-nspică, Jalea mîndrei rău mă strică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 137.

înspicá (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 3 înspícă

înspicáre (pop.) s. f., g.-d. art. înspicắrii; pl. înspicắri

înspicá vb., ind. prez. 3 sg. înspícă, 3 sg. și pl. înspícă

înspicáre s. f., g.-d. art. înspicării; pl. înspicări

ÎNSPICÁ vb. (BOT.) (înv.) a spicui. (Grâul a ~.)

A ÎNSPICÁ pers. 3 înspícă intranz. (despre plante) A da în spic; a face spic. /<lat. inspicare

înspicà v. a căpăta spice. [Lat. SPICARE].

î́nspic, a -á v. intr. Daŭ spic: ĭarba înspică.

ÎNSPICA vb. (înv.) a spicui. (Grîul a ~.)

înspicá, vb. tranz. – A da în spic: „C-a-nspica un spic de grâu, / Ș-a zâni, ș-a si târziu” (Ștețco, 1990: 184). – Din lat. (in)spicare (Șăineanu, DEX) sau în- + spic (< lat. spicum) (DEX, MDA).

înspicá, vb. tranz. – A da în spic: „C-a-nspica un spic de grâu, / Ș-a zâni, ș-a si târziu” (Ștețco 1990: 184). – În- + spic (< lat. spicum) + -a.