ÎNSINGURÁ, însingurez, vb. I. Refl. A se izola de lume, de oameni. – În + singur.

ÎNSINGURÁRE s. f. Acțiunea de a se însingura și rezultatul ei; izolare de lume, de oameni. – V. însingura.

ÎNSINGURÁ, însingurez, vb. I. Refl. (Rar) A se izola de lume, de oameni. – În + singur.

ÎNSINGURÁRE s. f. (Rar) Acțiunea de a se însingura și rezultatul ei; izolare de lume, de oameni. – V. însingura.

ÎNSINGURÁ, însingurez, vb. I. Refl. (Rar) A rămîne singur, a se îndepărta de mediul social; a se izola. Alții se trăgeau în sinea lor, însingurîndu-se. CAMILAR, N. I 91.

ÎNSINGURÁRE s. f. (Rar) Izolare, fugă, retragere de lume, de oameni. Să spargi însingurării ucigătoare zidul, Să arzi cu vîlvîtaie aprinsă, de pojar, Să fii de viață nouă și bună făurar. DEȘLIU, G. 7.

însingurá (a ~) vb., ind. prez. 3 însingureáză

însinguráre s. f., g.-d. art. însingurắrii

însingurá vb., ind. prez. 1 sg. însinguréz, 3 sg. și pl. însingureáză

însinguráre s. f., g.-d. art. însingurării

ÎNSINGURÁ vb. v. izola.

ÎNSINGURÁRE s. v. izolare.

A SE ÎNSINGURÁ mă ~éz intranz. (despre persoane) A se izola de mediul social. /în + singur

însíngur (mă), a -á, V. singur 2.

2) síngur (mă), -á v. refl. (după vsl. usobiti sen, a se osebi, a se izola). L. V. Mă duc în singurătate, mă izolez. – Și îns-.

însingura vb. v. IZOLA.

însingurare s. v. IZOLARE.