ÎNSETÁ, însetez, vb. I. Intranz. 1. A i se face sete; a însetoșa. 2. Fig. A fi dornic, avid de... – În + sete.

ÎNSETÁRE s. f. Faptul de a înseta; sete, însetoșare. – V. înseta.

ÎNSETÁ, însetez, vb. I. Intranz. 1. A i se face sete; a însetoșa. 2. Fig. A fi dornic, avid de... – În + sete.

ÎNSETÁRE s. f. (Rar) Faptul de a înseta; sete, însetoșare. – V. înseta.

ÎNSETÁ, însetez, vb. I. Intranz. A-i fi (sau a i se face) cuiva sete, a suferi de sete, a avea dorința de a bea. Sînt tot una călător, De cu seară pînă-n zori. Nu flămînzesc, Nu însetez, Dar tot una mă oftez (Ceasornicul). GOROVEI, C. 70.

ÎNSETÁRE s. f. (Rar) 1. Faptul de a înseta; sete. 2. Fig. Dorință vie.

însetá (a ~) vb., ind. prez. 3 înseteáză

însetáre s. f., g.-d. art. însetắrii

însetá vb., ind. prez. 1 sg. însetéz, 3 sg. și pl. înseteáză

însetáre s. f., g.-d. art. însetării

ÎNSETÁ vb. (înv. și reg.) a însetoșa, a setoșa, (înv.) a setui.

ÎNSETÁRE s. v. sete.

A ÎNSETÁ ~éz intranz. A avea senzația de sete; a simți sete. /în + sete

însetà v. a suferi de sete.

însetéz v. intr. (d. sete; lat. sĭtire). Ajung să simt sete: am însetat de atîta muncă. V. setuĭesc.

ÎNSETA vb. (înv. și reg.) a însetoșa, a setoșa, (înv.) a setui.

ÎNSETARE s. sete, (înv. și reg.) însetoșare.