Dicționare ale limbii române

18 definiții pentru înrădăcinare

ÎNRĂDĂCINÁ, înrădăcinez, vb. I. Refl. A se fixa în pământ prin rădăcini; a prinde rădăcini. ♦ Fig. A pătrunde adânc (în conștiință, în obișnuință etc.). – În + rădăcină.
ÎNRĂDĂCINÁRE s. f. Acțiunea de a se înrădăcina. – V. înrădăcina.
ÎNRĂDĂCINÁ, înrădăcinez, vb. I. Refl. A se fixa în pământ prin rădăcini; a prinde rădăcini. ♦ Fig. A pătrunde adânc (în conștiință, în obișnuință etc.). – În + rădăcină.
ÎNRĂDĂCINÁRE s. f. Acțiunea de a se înrădăcina. – V. înrădăcina.
ÎNRĂDĂCINÁ, înrădăcinez, vb. I. Refl. A se încuiba adînc, fără să mai poată fi extirpat. Începu a-l tracta pentru plămîni, dar nu putu învinge răul care se înrădăcinase. NEGRUZZI, S. II 154. ♦ (Despre idei, metode, deprinderi) A prinde rădăcini, a intra adînc (în obișnuință, în conștiință etc.), a pătrunde adînc, temeinic. Se înrădăcinează tot mai adînc în mase atitudinea conștiincioasă în ceea ce privește respectarea legilor și îndeplinirea obligațiilor față de stat. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2630.
ÎNRĂDĂCINÁRE s. f. Acțiunea de a se înrădăcina. Organizațiile de partid luptă pentru înrădăcinarea intransigenței revoluționare în aplicarea politicii partidului nostru. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 5, 56.
înrădăciná (a ~) vb., ind. prez. 3 înrădăcineáză
înrădăcináre s. f., g.-d. art. înrădăcinắrii
înrădăciná vb., ind. prez. 1 sg. înrădăcinéz, 3 sg. și pl. înrădăcineáză
înrădăcináre s. f., g.-d. art. înrădăcinării
ÎNRĂDĂCINÁ vb. a se încuiba, a se statornici, (fig.) a se înțeleni. (Un obicei care s-a ~.)
ÎNRĂDĂCINÁRE s. încuibare, statornicire. (~ unui obicei.)
A ÎNRĂDĂCINÁ ~éz tranz. A face să se înrădăcineze. /în + rădăcină
A SE ÎNRĂDĂCINÁ pers. 3 se ~eáză intranz. 1) (despre plante) A slobozi rădăcini (adânci); a se fixa în pământ cu ajutorul rădăcinilor. 2) fig. (despre obiceiuri, idei) A prinde rădăcini; a intra adânc în uz; a deveni obișnuit; a se încetățeni; a se statornici; a se împământeni; a se consimți. /în + rădăcină
înrădăcinà v. 1. a prinde rădăcină; 2. fig. a se împlânta: erorile se înrădăcinează ușor.
înrădăcinéz v. tr. (d. rădăcină). Fig. Fixez, sădesc: a înrădăcina patriotizmu în inima copiilor. V. refl. Mă fixez, prind rădăcină: erorile se înrădăcinează ușor. – Vechĭ și răd-.
ÎNRĂDĂCINA vb. a se încuiba, a se statornici, (fig.) a se înțeleni. (Un obicei care s-a ~.)
ÎNRĂDĂCINARE s. încuibare, statornicire. (~ unui obicei.)

înrădăcinare dex online | sinonim

înrădăcinare definitie

Intrare: înrădăcina
înrădăcina verb grupa I conjugarea a II-a
Intrare: înrădăcinare
înrădăcinare substantiv feminin