Dicționare ale limbii române

11 definiții pentru înrădăcina

ÎNRĂDĂCINÁ, înrădăcinez, vb. I. Refl. A se fixa în pământ prin rădăcini; a prinde rădăcini. ♦ Fig. A pătrunde adânc (în conștiință, în obișnuință etc.). – În + rădăcină.
ÎNRĂDĂCINÁ, înrădăcinez, vb. I. Refl. A se fixa în pământ prin rădăcini; a prinde rădăcini. ♦ Fig. A pătrunde adânc (în conștiință, în obișnuință etc.). – În + rădăcină.
ÎNRĂDĂCINÁ, înrădăcinez, vb. I. Refl. A se încuiba adînc, fără să mai poată fi extirpat. Începu a-l tracta pentru plămîni, dar nu putu învinge răul care se înrădăcinase. NEGRUZZI, S. II 154. ♦ (Despre idei, metode, deprinderi) A prinde rădăcini, a intra adînc (în obișnuință, în conștiință etc.), a pătrunde adînc, temeinic. Se înrădăcinează tot mai adînc în mase atitudinea conștiincioasă în ceea ce privește respectarea legilor și îndeplinirea obligațiilor față de stat. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2630.
înrădăciná (a ~) vb., ind. prez. 3 înrădăcineáză
înrădăciná vb., ind. prez. 1 sg. înrădăcinéz, 3 sg. și pl. înrădăcineáză
ÎNRĂDĂCINÁ vb. a se încuiba, a se statornici, (fig.) a se înțeleni. (Un obicei care s-a ~.)
A ÎNRĂDĂCINÁ ~éz tranz. A face să se înrădăcineze. /în + rădăcină
A SE ÎNRĂDĂCINÁ pers. 3 se ~eáză intranz. 1) (despre plante) A slobozi rădăcini (adânci); a se fixa în pământ cu ajutorul rădăcinilor. 2) fig. (despre obiceiuri, idei) A prinde rădăcini; a intra adânc în uz; a deveni obișnuit; a se încetățeni; a se statornici; a se împământeni; a se consimți. /în + rădăcină
înrădăcinà v. 1. a prinde rădăcină; 2. fig. a se împlânta: erorile se înrădăcinează ușor.
înrădăcinéz v. tr. (d. rădăcină). Fig. Fixez, sădesc: a înrădăcina patriotizmu în inima copiilor. V. refl. Mă fixez, prind rădăcină: erorile se înrădăcinează ușor. – Vechĭ și răd-.
ÎNRĂDĂCINA vb. a se încuiba, a se statornici, (fig.) a se înțeleni. (Un obicei care s-a ~.)

înrădăcina dex online | sinonim

înrădăcina definitie

Intrare: înrădăcina
înrădăcina verb grupa I conjugarea a II-a