ÎNNEBUNÍ, înnebunesc, vb. IV. Intranz. A-și pierde facultățile mintale; a deveni nebun; a se aliena; (prin exagerare) a-și pierde calmul, stăpânirea de sine. ◊ Tranz. Durerea l-a înnebunit. ◊ Expr. (Tranz.) Nu mă-nnebuni!, se spune cuiva pentru a exprima mirarea sau neîncrederea față de cele auzite. ♦ Tranz. A face pe cineva să-și piardă stăpânirea de sine; a agasa, a enerva. – În + nebun.

ÎNNEBUNÍRE s. f. (Rar) Faptul de a înnebuni. – V. înnebuni.

ÎNNEBUNÍ, înnebunesc, vb. IV. Intranz. A fi atins de nebunie, de demență; a deveni nebun; a se aliena; (prin exagerare) a-și pierde calmul, stăpânirea de sine. ◊ Tranz. Durerea l-a înnebunit. ◊ Expr. (Tranz.) Nu mă-nnebuni!, se spune cuiva pentru a exprima mirarea sau neîncrederea față de cele auzite. ♦ Tranz. A face pe cineva să-și piardă stăpânirea de sine; a agasa, a enerva. – În + nebun.

ÎNNEBUNÍRE s. f. Faptul de a înnebuni. – V. înnebuni.

ÎNNEBUNÍ, înnebunesc, vb. IV. Intranz. A-și pierde facultățile mintale, a ajunge nebun; (prin exagerare) a deveni zăpăcit, aiurit. Pe pustiul țărm al mării stă cu părul despletit Toamna, ca o călătoare care a înnebunit. D. BOTEZ, P. O. 50. Trăia la praguri, și-n nevoi Că-n urm-o-nnebunit. COȘBUC, P. I 229. ◊ Expr. (Familiar) Ai înnebunit? exprimă mirarea și blamul față de vorba sau purtarea nepotrivită a interlocutorului. ◊ Tranz. L-a înnebunit frica. (Expr.; familiar) Nu mă-nnebuni! exclamație folosită cînd se spun lucruri de necrezut, care te uimesc, te minunează. Nu mă-nnebuni, onorabile! Dumneata ești? CARAGIALE, O. I 81. Au făcut vro bazaconie la d-ta în casă?... nu mă-nnebuni! ALECSANDRI, T. 993. ♦ Tranz. A plictisi, a agasa. Ei, destul acuma, lasă, nu ne mai înnebuni. CONTEMPORANUL, I 163. ◊ Expr. A înnebuni de cap (pe cineva) = a zăpăci (pe cineva). – Variantă: nebuní (RETEGANUL, P. IV 49, EMINESCU, N. 9, NEGRUZZI, S. I 32) vb. IV.

înnebuní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. înnebunésc, imperf. 3 sg. înnebuneá; conj. prez. 3 să înnebuneáscă

înnebuníre (rar) s. f., g.-d. art. înnebunírii

înnebuní vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. înnebunésc, imperf. 3 sg. înnebuneá; conj. prez. 3 sg. și pl. înnebuneáscă

înnebuníre s. f., g.-d. art. înnebunírii

ÎNNEBUNÍ vb. (MED.) a se aliena, a se sminti, a se țicni, (pop. și fam.) a (se) strechea, (Transilv., Maram. și Ban.) a (se) bolânzi, (prin Munt.) a primi, (Mold.) a sturluiba, a zăluzi, a (se) zărghi, (fam.) căpia, a se sona, (fig.) a se scrânti, a se trăsni, a se țăcăni.

A ÎNNEBUNÍ ~ésc 1. intranz. A deveni nebun; a pierde facultatea de a judeca normal; a se scrânti; a se sminti; a se aliena. ◊ Ai ~it? exclamație de dezaprobare față de ceea ce zice sau face cineva. ~ după cineva (sau după ceva) a dori foarte mult pe cineva sau ceva. 2. tranz. A scoate din starea normală; a ameți; a zăpăci; a buimăci. ~ de cap pe cineva. ◊ Nu mă ~! se spune pentru a-și exprima mirarea sau neîncrederea față de cele auzite. /în + nebun

înebunésc v. intr. Devin nebun. V. tr. Prefac în nebun. – Se zice și se scrie și înnebunésc. Maĭ vechĭ și maĭ rar azĭ și nebunésc. Ca v. refl. mă îne- și nebunesc după cineva saŭ după ceva, îmĭ place foarte mult, mă daŭ în vînt. Mă nebunesc, fac nebuniĭ copilăreștĭ, zburd: nu vă maĭ nebunițĭ, măĭ băĭețĭ! V. bălăbănesc.

ÎNNEBUNI vb. (MED.) a se aliena, a se sminti, a se țicni, (pop. și fam.) a (se) strechea, (Transilv., Maram. și Ban.) a (se) bolînzi, (prin Munt.) a primi, (Mold.) a sturluiba, a zăluzi, a (se) zărghi, (fam.) a căpia, (fig.) a se scrînti, a se trăsni, a se țăcăni.

A ÎNNEBUNI a da benga în cineva, a se dili, a o lua razna, a mânca ceapa ciorii, a mânca ciuperci, a-și pierde mințile, a i se pune piticul, a i se răsturna (cuiva) cloșca, a se scrânti, a se sona, a se țăcăni, a se țicni, a se ușchi.

a înnebuni de cap (pe cineva) expr. a exaspera / a sâcâi (pe cineva).

să-nnebunesc! expr. (vulg.) pe cuvânt de onoare!