ÎNNĂRĂVÍ, înnărăvesc, vb. IV. Refl. și tranz. (Reg.) A (se) nărăvi. – În + nărăvi.

ÎNNĂRĂVÍ vb. IV v. nărăvi.

ÎNNĂRĂVÍT, -Ă adj. v. nărăvit.

NĂRĂVÍ, nărăvesc, vb. IV. Refl. 1. A se deprinde, a se învăța cu nărav (1). Ai săvîrșit multe blăstămății, cu alți feciori... ca și tine, nărăvindu-te în jocuri și beții. SADOVEANU, Z. C. 57. ◊ Tranz. (Rar) Pe frate-meu Ion caută Avendrea să-l nărăvească la furtișaguri. STANCU, D. 312. 2. (Învechit și regional) A se înțelege, a se împăca, a fi de acord; a fi sau a trăi în bună înțelegere cu cineva. Neputîndu-se nărăvi care e acea adevărată cale. ȚICHINDEAL, F. 214. Prin o gîlceavă amară (Căci nu să nărăvea dempreună), Toți cari încătro fuga luară. BUDAI-DELEANU, Ț. 72. ♦ (Neobișnuit) A se potrivi. La el să nărăvea zicala: Joc de frică Pe nimică. RETEGANUL, P. III 29. – Variantă: înnărăvi (CREANGĂ, P. 285) vb. IV.

NĂRĂVÍT, -Ă, nărăviți, -te, adj. Cu nărav, cu deprinderi, cu apucături rele. Numai de n-ar fi prea nărăvit amator de dansuri și de petreceri. C. PETRESCU, C. V. 193. ♦ (Despre animale) Care are obiceiul de a mușca, de a da din picioare etc. Cîini nărăviți care se lipesc de pămînt cîtă vreme-i privești, iar cînd nu-i bagi în seamă îți sar în spate. V. ROM. iulie 1953, 152. De-a lungul drumului, trăsura întîlnea soldați de toate armele, cai nărăviți. D. ZAMFIRESCU, R. 83. ◊ Fig. Cît pe ce să zbor pe aripele nărăvitei mele închipuiri. HOGAȘ, M. N. 116. – Variantă: înnărăvit, -ă (CREANGĂ, P. 285) adj.

înnărăví (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. înnărăvésc, imperf. 3 sg. înnărăveá; conj. prez. 3 să înnărăveáscă

înnărăví vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. înnărăvésc, imperf. 3 sg. înnărăveá; conj. prez. 3 sg. și pl. înnărăveáscă

A ÎNNĂRĂVÍ ~ésc tranz. v. A NĂRĂVI. /în + nărav

A SE ÎNNĂRĂVÍ mă ~ésc intranz. v. A SE NĂRĂVI. /în + nărav

înnărăvít, înnărăvítă, adj. (reg.) obișnuit cu obiceiuri rele; nărăvit.

înnărăvì v. a strica cu obiceiuri rele: poate să înnărăvească și pe fata ei CR. [V. nărav].

înărăvésc, V. nărăvesc.