ÎNIERBÁ, înierbez, vb. I. Tranz. 1. A planta cu ierburi un teren sterp. 2. (Înv.) A pune într-un loc praf de pușcă, pentru a provoca o explozie. – În + iarbă.

ÎNIERBÁ, înierbez, vb. I. Tranz. 1. A planta cu ierburi un teren sterp. 2. (Înv.) A pune într-un loc praf de pușcă, pentru a provoca o explozie. – În + iarbă.

ÎNIERBÁ, înierbez, vb. I. Tranz. 1. A planta cu ierburi un teren sterp. 2. A mina un loc cu iarbă de pușcă, pentru a produce explozie. Înierbară și locul de la mănăstirea Radului-vodă, cu gînd ca să-i dea foc. ISPIRESCU, M. V. 30. – Pronunțat: în-ier-.

!înierbá (a ~) (î-nier-/în-ier-) vb., ind. prez. 3 înierbeáză

înierbá vb. (sil. -ier-), ind. prez. 1 sg. înierbéz, 3 sg. și pl. înierbeáză

ÎNIERBÁ vb. v. spânzui.

înierbá, înierbéz, vb. I (reg.) 1. a trata o vită cu rădăcini de spânz. 2. a arunca peștilor iarbă otrăvitoare, pentru a-i prinde. 3. (refl.) a se supăra, a se mânia. 4. a pune iarbă de pușcă sub un zid pentru a exploda; a mina.

înierbát s.n. (reg.) V. înierbáre.

înierbát, înierbátă adj. (reg.) 1. (despre vite) tratat cu spânz. 2. (despre pești) otrăvit cu iarbă specială. 3. (despre om) supărat, mâniat. 4. (despre poduri) minat.

înĭerbéz v. tr. Vechĭ. Umplu cu ĭarbă (praf de pușcă) un zid ș. a. – Și înerbez. Și înĭerbăresc.

înierba vb. v. SPÎNZUI.