Dicționare ale limbii române

13 definiții pentru îngăduință

ÎNGĂDUÍNȚĂ s. f. 1. Încuviințare, permisiune, voie; indulgență, toleranță, îngăduială, îngăduire. ♦ Înțelegere, bunăvoință reciprocă. 2. (Fam., rar) Păsuire, răgaz. – Îngădui + suf. -ință.
ÎNGĂDUÍNȚĂ s. f. 1. Încuviințare, permisiune, voie; indulgență, toleranță, îngăduială, îngăduire. ♦ Înțelegere, bunăvoință reciprocă. 2. (Fam., rar) Păsuire, răgaz. – Îngădui + suf. -ință.
ÎNGĂDUÍNȚĂ s. f. Faptul de a (se) îngădui. 1. Încuviințare, permisiune, voie. Solul de la Rim păru a-și scutura fruntea ca de o umbră și se întoarse iar cătră postelnic, cerîndu-i cu ochii îngăduință să-și urmeze amîndoi sfatul început. SADOVEANU, F. J. 724. Îi adusese [lui Bathori] făgăduieli mărețe de la împăratul și îngăduința căsătoriei lui atît de mult dorită. BĂLCESCU, O. II 54. 2. Indulgență, toleranță. Cei care au atitudine de îngăduință față de chiaburi lovesc în interesele clasei muncitoare și țărănimii muncitoare. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2396. ♦ Înțelegere, bunăvoință reciprocă. Trăiră cîte trei un trai plin de fericire și de îngăduință. ISPIRESCU, L. 132. 3. (Rar, familiar) Păsuire, amînare, răgaz. Îngăduință pentru plata datoriei.
îngăduínță s. f., g.-d. art. îngăduínței
îngăduínță s. f., g.-d. art. îngăduínței; pl. îngăduínțe
ÎNGĂDUÍNȚĂ s. 1. v. încuviințare. 2. autorizație, permisiune, voie. (~ de a face ceva.) 3. bunăvoință, înțelegere, mărinimie, milă, (înv. și pop.) milostenie, (înv.) priință, (turcism înv.) musaadea. (A demonstrat multă ~.) 4. v. iertare. 5. indulgență, îngăduire, toleranță, (rar) tolerantism, (pop.) îngăduială, (înv.) răbdare. (Manifestă prea multă ~.)
ÎNGĂDUÍNȚĂ s. v. amânare, înțelegere, păsuială, păsuire, răgaz.
Îngăduință ≠ intoleranță
ÎNGĂDUÍNȚĂ f. 1) v. A ÎNGĂDUI și A SE ÎNGĂDUI. 2) Caracter îngăduitor; indulgență; toleranță. 3) Atitudine binevoitoare; armonie. 4) Răgaz pentru îndeplinirea unei obligații; amânare. [G.-D. îngăduinței] /a îngădui + suf. ~ință
îngăduință f. 1. indulgență; 2. permisiune: cu îngăduința D-voastre.
îngăduĭálă f., pl. ĭelĭ, și îngăduínță f., pl. e. Indulgență. Permisiune, tolerare.
îngăduință s. v. AMÎNARE. ÎNȚELEGERE. PĂSUIALĂ. PĂSUIRE. RĂGAZ.
ÎNGĂDUINȚĂ s. 1. acord, aprobare, asentiment, aviz, consimțămînt, consimțire, încuviințare, învoială, învoire, permisiune, voie, voință, vrere, (înv. și reg.) poslușanie, slobozenie, (Mold. și Bucov.) pozvolenie, (înv.) concurs, pozvol, sfat, volnicie. (Nu se face nimic fără ~ lui.) 2. autorizație, permisiune, voie. (~ de a face ceva.) 3. bunăvoință, înțelegere, mărinimie, milă, (înv. și pop.) milostenie, (înv.) priință, (turcism înv.) musaadea. (A demonstrat multă ~.) 4. iertare, indulgență, îndurare, milostivire, (livr.) clemență. (Cere cu umilință ~ lor.) 5. indulgență, îngăduire, toleranță, (rar) tolerantism, (pop.) îngăduială, (înv.) răbdare. (Manifestă prea multă ~.)

îngăduință dex online | sinonim

îngăduință definitie

Intrare: îngăduință
îngăduință