ÎNFURCĂTÚRĂ s. f. v. înfurcitură.

ÎNFURCITÚRĂ, înfurcituri, s. f. (Înv.) Bifurcare de drumuri; răspântie. [Var.: înfurcătúră s. f.] – Înfurci + suf. -tură.

ÎNFURCĂTÚRĂ s. f. v. înfurcitură.

ÎNFURCITÚRĂ, înfurcituri, s. f. (Rar) Bifurcare de drumuri; răspântie. [Var.: înfurcătúră s. f.] – Înfurci + suf. -tură.

ÎNFURCĂTÚRĂ s. f. v. înfurcitură.

ÎNFURCITÚRĂ, înfurcituri, s. f. (Rar) Locul unde se desparte în două un drum, o șosea, o apă etc.; bifurcație. Sosiră la înfurcitura Bîscei, acolo unde se așterne o poieniță verde umbrită de plopi. ODOBESCU, S. A. 430. [Să ne ducem] prin înfurciturile și prin colțanii unde se ivește sfieț sau îngrozitor vînatul de la munte. id. S. III 90. – Variantă: înfurcătúră (CARAGIALE, O. III 98) s. f.

înfurcitúră (înv.) s. f., g.-d. art. înfurcitúrii; pl. înfurcitúri

înfurcitúră s. f., g.-d. art. înfurcitúrii; pl. înfurcitúri

ÎNFURCITÚRĂ s. v. bifurcare, bifurcație.

înfurcitură f. răscruce, respântie.

înfurcitúră f., pl. ĭ. Locu unde ramurile saŭ drumu se înfurcește.

înfurcitură s. v. BIFURCARE. BIFURCAȚIE.