ÎNFRUNTÁ, înfrúnt,
vb. I.
Tranz. 1. A mustra, a dojeni cu vorbe aspre de față cu alții; a certa, a ocărî.
2. A ține piept, a da piept, a rezista cu curaj (în fața unei primejdii). ♦
Refl. recipr. A avea un conflict, un schimb aprins de cuvinte. –
Lat. *infrontare (< frons).
ÎNFRUNTÁ, înfrúnt,
vb. I.
Tranz. 1. A mustra, a dojeni cu vorbe aspre de față cu alții; a certa, a ocărî.
2. A ține piept, a da piept, a rezista cu curaj (în fața unei primejdii). ♦
Refl. recipr. A avea un conflict, un schimb aprins de cuvinte. –
Lat. *infrontare (< frons).
ÎNFRUNTÁ, înfrúnt,
vb. I.
Tranz. 1. A sfida (o primejdie), a ține piept (unei forțe copleșitoare), a (se) lupta cu... În ochii copilandrilor, tînjind de doruri, pîlpîie o lumină: simpatia pentru oameni în stare să înfrunte urgia fără a se încovoia. CĂLUGĂRU, O. P. 415. Te-oi vedea... și pe dumneata, cînd o fi să înfruntăm glonțul. CAMILAR, N. I 38. Ah! aste mari cuvinte în veci nu le-oi uita. Cu ele soarta-mi aspră de-acum voi înfrunta. ALECSANDRI, T. II 206. ◊
Fig. De data aceasta era dealul care înfrunta valea și apele. GALACTION, O. I 38. ◊
Expr. A înfrunta privirea (sau
privirile, rar
căutătura cuiva) = a se uita drept, fără sfială în ochii cuiva; a se arăta dîrz, a nu se lăsa intimidat de cineva. Petre îi înfruntă privirea simplu, ca și cînd ar fi zis că el nu se sperie de o muiere. REBREANU, R. I 268. N-ar fi putut înfrunta privirile camarazilor. BART, E. 214. El se uită la ea lung; ea îi înfruntă căutătura. CARAGIALE, O. I 271. ♦
Refl. reciproc. A se lupta, a se bate, a se încăiera. Sîntem noi în stare a ne înfrunta cu oștirile străine, noi care sîntem armați cu ciomege? BOLINTINEANU, O. 441.
2. A mustra, a ocărî, a certa, a manifesta o dezaprobare, un reproș. A chemat la sine pe slujnică și a înfruntat-o. SADOVEANU, D. P. 41. Te-ai îmbătat, ticălosule! îl înfruntă ea cu asprime. SLAVICI, O. I 372. Îl înfruntă pentru fapta cea mișelească ce era să săvîrșească. ISPIRESCU, L. 77.