ÎNFRẤNGE, înfrấng, vb. III. Tranz. A învinge, a birui, a bate (în luptă). ♦ A-și stăpâni o anumită stare sufletească. ♦ (Rar) A nesocoti voința cuiva, a călca o lege, o dispoziție etc. [Perf. s. înfrânsei, part. înfrânt] – Lat. infrangere.

ÎNFRẤNGE, înfrấng, vb. III. Tranz. A învinge, a birui, a bate (în luptă). ♦ A-și stăpâni o anumită stare sufletească. ♦ (Rar) A nesocoti voința cuiva, a călca o lege, o dispoziție etc. [Perf. s. înfrânsei, part. înfrânt] – Lat. infrangere.

ÎNFRÎ́NGE, înfrî́ng, vb. III. Tranz. A învinge, a birui, a zdrobi (în lupte înarmate). S-a dovedit încă o dată că nu există forță în lume care să poată înfrînge popoare care și-au luat soarta în propriile lor mîini. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2773. Bătălia în care Tomșa fusese înfrînt... se dăduse dimineață. SADOVEANU, O. VII 154. Îi ajutase asupra protivnicilor... de-i înfrînse. ISPIRESCU, L. 51. (Fig.) Galileu... înfrînt prin chinurile temniței, fu scos în fine la lumină. ODOBESCU, S. III 319. ◊ (Cu privire la abstracte) Strîngînd legăturile cu masele, sprijinindu-te pe mase, explicîndu-le sarcinile care stau în fața lor și mobilizîndu-le la luptă pentru rezolvarea lor, poți înfrînge orice greutate. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2436. ♦ (Cu privire la stări sufletești) A înăbuși. Mai avea remușcări, însă reușea să și le înfrîngă. SAHIA, N. 109. Orice vis, orice dorinț-a mea Eu singur le-am înfrînt încet-încet. EMINESCU, O. IV 253. ◊ Refl. pas. Deznădejdi, ce nu se-nfrîng, În grozav vîrtej se strîng. MACEDONSKI, O. I 200. ♦ (Cu privire la legi, dispoziții, ordine) A nesocoti, a încălca, a viola. A înfrînt dispozițiile legii. – Forme gramaticale: perf. s. înfrînsei, part. înfrînt..

înfrấnge (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. înfrấng, 1 pl. înfrấngem, perf. s. 1 sg. înfrânséi, 1 pl. înfrấnserăm; part. înfrấnt

înfrânge vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. înfrâng, perf. s. 1 sg. înfrânséi, 1 pl. înfrânserăm; part. înfrânt

ÎNFRÂNGE vb. 1. v. birui. 2. v. depăși. 3. v. stăpâni. 4. v. răzbi.

ÎNFRÂNGE vb. v. căi, frânge, pocăi, regreta, rupe.

ÎNFRÂNGE vb. tr. a învinge, a birui (în luptă). ◊ a-și stăpâni o stare de spirit. (< lat. infrangere)

A ÎNFRÂNGE înfrâng tranz. 1) A bate câștigând lupta. 2) A supune voinței sale. [Sil. în-frân-] /<lat. infrangere

înfrânge v. 1. a învinge cu totul: Traian a înfrânt pe Daci; 2. fig. a călca o lege, un ordin. [V. frânge].

înfrî́ng, -î́nt, a -nge v. tr. (lat. infringere [îld. infrángere], d. frángere, a frînge; it. infrángere și infrágnere, vfr. enfraindre, nfr. enfreindre). Înving de tot: Trăĭan ĭ-a înfrînt pe Dacĭ. Fig. Calc, violez o lege, un ordin, un tratat.

ÎNFRÎNGE vb. 1. a bate, a birui, a întrece, a învinge, (pop.) a dovedi, a prididi, a rămîne, a răpune, a răzbi, a supăra, (înv. și reg.) a supune, (înv.) a dobîndi, a frînge, a pobedi, a răzbate, a sparge, a tîmpi, a vinci. (Îi ~ pe dușmani.) 2. a birui, a depăși, a învinge, a răzbi, (livr.) a surmonta. (A ~ toate dificultățile.) 3. a(-și) birui, a(-și) înfrîna, a(-și) învinge, a(-și) stăpîni, (pop. și fam.) a(-și) struni. (Și-a ~ emoția.) 4. a(-l) ajunge, a(-l) birui, a(-l) copleși, a(-l) covîrși, a(-l) cuprinde, a(-l) învinge, a(-l) podidi, a(-l) prinde, a(-l) răzbi, a(-l) toropi, (înv.) a(-l) preacovîrși, (fig.) a(-l) doborî, a(-l) lovi. (L-a ~ oboseala.)

înfrînge vb. v. CĂI. FRÎNGE. POCĂI. REGRETA. RUPE.