ÎNFLORITÚRĂ, înflorituri, s. f. Podoabă, ornament, broderie. ♦ Fig. Adaos personal (la o povestire, la o expunere); exagerare. – Înflori + suf. -tură.

ÎNFLORITÚRĂ, înflorituri, s. f. Podoabă, ornament, broderie. ♦ Fig. Adaos personal (la o povestire, la o expunere); exagerare. – Înflori + suf. -tură.

ÎNFLORITÚRĂ, înflorituri, s. f. 1. Podoabă, ornament, desen (ornamental). Cu vîrful nuielii săpase înflorituri încurcate pe țărîna jilavă. C. PETRESCU, S. 174. Redingota de marină avea piepții brodați cu înflorituri în fir de aur. BART, S. M. 45. Mijlocul... strîns cu chimir cu nasturi albi sau galbeni și cu fel de fel de înflorituri de lină. SEVASTOS, N. 90. 2. Fig. Adaos personal (la o povestire, la relatarea unor fapte); exagerare. Lupu Chirițoiu începu povestea de departe, cu înflorituri. REBREANU, R. I 270.

înfloritúră s. f., g.-d. art. înfloritúrii; pl. înfloritúri

înfloritúră s. f., g.-d. art. înfloritúrii; pl. înfloritúri

ÎNFLORITÚRĂ s. ornament, podoabă.

ÎNFLORITÚRĂ s. v. exagerare.

ÎNFLORITÚRĂ ~i f. 1) Element care înfrumusețează ceva; ornament. 2) fig. Adaos născocit la relatarea unor fapte reale (pentru a produce o impresie mai puternică). /a înflori + suf. ~tură

înfloritură f. 1. desen pe stofe; 2. Muz. note adaose de un compozitor ssau de un executant.

înfloritúră f., pl. ĭ. Ornamente compuse din florĭ.

ÎNFLORITURĂ s. ornament, podoabă.

înfloritură s. v. EXAGERARE.